Moravu' de Vest

          Aproape că aş putea număra pe degetele unei singure mâini anii de la Clipa în care alergam împiedicat de hainele scrobite, fluturând neîndemânatic un buchet de flori oarecare pe aleile parcului. Eram în întârziere cum adesea se întâmplă, iar nodul de la gât şi din el mă făceau mai lesne de urmărit şi depistat. Am ajuns în timp…

Să-mi cânţi, cobzar bătrân, ceva…

          După aplauzele ce mi-au înmuiat genunchii mai mult decât acelora ce se închinau reverenţios, am pornit prin Labirintul Aurit spre Culise. Era îndeajuns să iau mirosul parfumului Stradivari ca s-o găsesc. Ne-am întâlnit şi m-a îmbrăţişat înainte să izbutesc a-i da buchetul care acum tremura şi mai evident:

- Ei, cum a fost?

- Piesa?! Tu sau…totul?!, m-am bâlbâit.

- Spectacolul, prostutule, m-a dojenit drăgălaş D. .

- Bun. Formidabil!, ea n-avea de unde şti că nu văzusem şi nu mai reţineam nimic în afara de Ea.

          A rămas să se schimbe câtă vreme am fumat vreo 4-5 ţigări în faţa Teatrului, deşi timpul de aşteptare se limita academic. Uitasem: florile i le-am dat!

          Împreună cu Echipa-spectacol de la TNT am pornit spre un local din apropierea Victoriei. Ar fi trebuit să fiu exaltat că mă aflam printre ei, dar mă topeam de emoţie că mă aflam lângă Ea după tot timpul ăla în care am fost obligat de circumstanţe s-o împart cu atâtea aplauze. Restul conta prea puţin!

          Am găsit locul, unul în care ne îngrămădeam cu tot soiul de arome de tutun ales, actoraşi de tot felul, un regizor, un absolvent de jurnalism ce lucra pe puntea unui vas de croazieră exotică, un Bătrân şi Parfumul Ei. Fumul trabucurilor făcea rotocoale asemenea cercurilor în care ne aflam, care unora le erau interzise prin forţa convenţiilor social-profesionale. Sau invers?!

          Îmi părea cunoscut şi încercam să-i surprind vreo vorbă printre capetele care se înghesuiau să-i fie aproape, dar care flatau simţul rezervat al grandorii Bătrânului. Astfel, îmi putea fi mai lesne să-l identific. După voce! În final, am întrebat-o cine e Bătrânul. Faţa Ei radia de seninătate şi nu eram eu neapărat cauza unui astfel de efect. Avea ochii luminaţi, zâmbetul poznaş şi mândru al copiiilor cărora li s-a permis să rămână în preajma adulţilor cu mult peste ora lor obişnuită de nani. M-a privit serioasă, aşa cum numai copiii pot s-o facă uneori:

- Cum, nu ştii?!

          M-am ruşinat şi mai mult dacă se putea, dar Ea, să mă salveze din tăcerea personal-apăsătoare în care mă aflam, a continuat:

- E Ştefan Iordache! Este… . Şi a continuat vreme de câteva zeci de secunde bune să-mi rezume o biografie ad-hoc. Nici asta nu reuşea să priceapă! Pentru mine, Ea era cel mai iubit dintre pământeni, m-am scuzat în mintea mea!

          Nu reţin mare lucru de la acea întâlnire ce mi s-a oferit din senin, de Ea îmi amintesc mult prea vag s-ar zice. Două lucruri voi încerca să nu le uit vreodată: Parfumul şi pe Bătrân! Dacă vreodată nu-mi voi mai aminti cine sunt, va fi îndeajuns să întind o mână când mă prezint si să spun: L-am cunoscut pe Ştefan Iordache!