Moravu' de Vest

Despre ceva ce nu mai există sau nu a existat niciodată, am mai spus-o, nu prea ai dreptul să scrii! Dar toate întâmplările astea din trecut îmi rămân imprimate prin memorie pe undeva ca nişte evenimente neutre ce ar putea fi povestite în fel şi chip. Am învăţat să înot, pedalez ca un năzdrăvan pe bicicletă, am ajuns chiar să şofez pe marile bulevarde ale Lumii. Ajung şi la pedale şi nu mai sunt atent la cei din jur, în fapt, nu mai sunt atent dacă ei sunt atenţi la mine. Mă barbieresc şi îmi fac singur nodul la cravată. Din când în când, mai îndur câte o palmă de la unul, altul, dar sunt bine! Despre cele ce vor urma, tot ce voi realiza de acum înainte, ar trebui inventată o nouă religie, la fel de neputincioasă ca toate celelalte deja existente.

Câtă vreme pot să-ţi scriu despre toate astea, trăiesc. Restul rămâne doar eu să hotărăsc, căci la început Fiul a fost sacrificat în vreme ce Tatăl privea, apoi Tatăl a urcat pe Crucea tot de Ei cioplită şi Fiul a condus Lumea.

Mama lui Tudor Muşat zicea…de data asta, Cain nu l-a ucis pe Abel. Cei doi fraţi se iubeau cu adevărat, numai că Abel avea o inimă bolnavă, de care Cain nu ştia, aşa că îl găsi mort, într-o dimineaţă rece de noiembrie.

Înainte de a fi toate gata, Cain plecă la prosectoriul oraşului, să-l vadă pentru ultima dată pe Abel, singur. Ajuns la poarta lăcaşului, Cain urmări traiectoria vâscoasă a cadavrelor şi străbătu gangurile întunecoase, sprijinindu-se de pereţii stropiţi cu sânge vechi şi igrasios. Fâşii de haine îmbibate cu acelaşi sânge i se înfăşurau în jurul pantofilor, făcând intrarea şi mai terifiantă. Mai mult, bâjbâind, se izbi de masa pe care era întins Abel, îmbrăcat de călătorie, cu ochii deschişi a fericire nemărturisită. Urmări privirea în lumina slabă a unui bec ascuns, dar nu-i găsi niciun sfârşit. Începu să caute înfrigurat ciotul de lumânare în buzunarul spart al pantalonilor. Nasul începu să-i curgă sâcâitor în timp ce-şi răscolea hainele după chibrituri.

Îngheţat, cu lumânarea de ceară şiroind în mâini, Cain rămase acolo, să nu stea Abel singur în morga goală şi sinistră.

Seara îl găsi acolo un grup venit cu un sicriu, plin cu un mort. Avea mustaţă şi Cain găsi că e ciudat să ai mustaţă când ai murit. Compară morţii. Al lui era mai frumos, nu din cauză că Abel n-avea mustaţă, era chiar mai cald, mai viu să ai mustaţă odată decedat, dar Abel avea ochii deschişi şi gene lungi, şi o privire ca nimeni altul, de-ţi venea să pleci şi tu cu el acolo unde se uita Abel şi n-avea acces altcineva.

În genunchi, cu mâinile rigide de la ceara întărită şi de la frigul din sala mare şi goală, Cain se gândi că acum poate să plece. Abel nu mai era singur. Cel cu mustaţă părea să fi fost un tip simpatic când trăia. Şi acum părea tot simpatic.

Se ridică greu de lângă masă şi ieşi tremurând de febră în viscolul de afară.

De atunci, Cain se îmbrăca frumos în fiecare duminică şi mergea în vizită la prosectoriu. Când, din întâmplare, portarul era în cuşca lui, stăteau puţin de vorbă despre slujbele lor apoi Cain intra în gangurile minotaurului zbârcit şi inofensiv şi nu se mai oprea până în sala pe unde trecuse Abel. În urma lui, portarul găsea, uneori, că domnul Cain avea o privire ciudată, aşa ca şi cum nu s-ar mai termina privirea aceea. Îi spuse asta unui coleg din schimbul de noapte şi acesta ridică din umeri. Apoi îi predă tura.

O să ne cărăm toţi, eu, mama mea, mama ta, mama lui Tudor Muşat şi trebuie să rămână cineva care să citească despre tine! Îl lăsăm pe Tudor!