Moravu' de Vest

Asemenea omuleţilor de „onoare” ce au răbdarea s-aştepte o viaţă-ntreagă momentul suprem al trădării, în acelaşi fel, visul profesional al oricărui jurnalist de pe oriunde ar fi să nimerească momentul în care are posibilitatea să scrie despre subiectul preferat.

… 

Se numea Bernardino di Betto, dar s-a iscălit Pinturicchio. S-a născut la Perguia, într-o familie de artizani. Cariera-i artistică încoronată de succes, aşa cum reiese din activitatea neîntreruptă sub conducerea a cinci papi – de la Papa Sixt al V-lea, Iulius al II-lea, Inocenţiu al VIII-lea, Pius al III-lea şi, cel care l-a apreciat mai mult dintre toţi, controversatul lui Puzo, Alexandru al VI-lea „Borgia” – a scos la iveală un pictor original, stăpân al unui limbaj figurativ compozit.

Ieşirea din scena a lui Agnelli, un semnal al unei înfrângeri a stilului bazat îndeosebi pe un cosmopolitanism de mare burghez, lasă în urmă, pe lângă toate cele, un nume de alint şi o operă sublimă: Alessandro Del Piero. Înduioşat de caracterul şi de talentul tânărului adus de la Padova, Agnelli nu a ezitat să îi găsească lui Alex un nume de răsfăţ. Pinturicchio devine cea de-a doua mare slăbiciune a Avocatului. El şi Platini. Împătimit al artei, mare „devorator” de pictură, Agnelli vede în Del Piero un artist. Un artist fascinant şi provocator ce dintr-un gest aparent simplu pare să oblige mingea să-l însoţească la fel ca un căţel credincios scos la plimbare. Nu trebuie să înscrie, e de ajuns ca acţiunea să rămână în imaginarul colectiv drept non-golul ideal.

Asemenea artistului complet, Alex devine un compozitor, instrumentul şi muzica deopotrivă, şi însăşi arta devine de prisos, un fragment de conştiinţă lărgită a umanităţii de pretutindeni. Ca formă nesupusă nimănui dar specializată, arta în sine nu mai reprezintă decât un remediu temporar, o zbatere imperfectă întru instituirea unei fărâme de sens într-o lume de lunatici. L-aş apropia de Şostakovici, apoi, ca interpret, de Rieu. Pentru că în nelipsitul moment de singurătate profundă pe un teren de fotbal – ce adesea durează o secundă, alteori doar o fracţiune din ea – atunci când te pregăteşti să faci ceva, adversarul habar nu are ce poate urma şi coechipierii nu ştiu ce urmează (mai mult, şi ţie ţi-e greu să-ţi imaginezi !), fotbalul nu mai este un joc de echipă şi rămâi singur cu mingea ce se îndreaptă spre tine. În acea clipă, totul contează. Acela e momentul în care poţi face lucrul cel mai raţional şi implicit previzibil pentru adversar. Dacă-ţi iese, clipa de singurătate devine privilegiul cel mai însemnat şi te transformi în ceea ce faci. Altfel spus, dispari în propriul gest şi într-o graţie absolută, adevărată nirvană a jocului de fotbal.

Del Piero devine actor atunci când ego-ul dispare în favoarea gestului absolut, asumat. Un gest ce vine de la el, nu de la ceea ce reprezintă. Calm, farmec, intemporalitate. „Ale”, când joacă fotbal, e un actor perfect, capabil să-şi ducă până la căpăt rolul asumat. Posedă abilitatea de a ocupa faţa scenei, un star asemenea lui Al Pacino. Nu apare ca un artist ce încearcă să schimbe lumea fotbalului, ca Zizou, dar drept unul ce poate reda sublimul jocului cu balonul rotund. Pentru a folosi termeni din dramaturgie, Del Piero înseamnă catharsis, o purificare a spiritului prin intermediul artei, cu participarea intensă la fenomenul sportiv-artistic. E iubit pentru că se află acolo şi întruchipează un mare actor popular. Nu forţa îi este caracteristică, ci fluiditatea şi prezenţa.

 Cu toate astea la îndemână, succesul vine de la sine, nu-i este nicidecum aşteptare, doar o răsplată a momentului. Deoarece Principele din Torino mereu s-a opus, cu întreaga-i paletă de trăsături, tocmai stagnării, conştient de faptul că bucuria deplină nu rezidă în repausul leneş deasupra laurilor victoriei, ci în asumarea unui risc continuu în crearea noului. Pentru că acela care a avut succes şi nu-şi continuă drumul dobândind noi riscuri, de altă anvergură, rămâne un individ mediocru, fără vreo semnificaţie în marele proces evolutiv.

Atunci când lupţi se poate întâmpla să câştigi, dar şi să pierzi. Există mereu două posibilităţi. Poţi întâlni fericirea victoriei, dar şi amarul înfrângerii. Secretul stă, din nou, în atitudine. În seninătatea de a accepta oricare dintre verdicte. O seninătate ce-l inspiră pe Del Piero, unul care nu s-a simţit vreodată în largul lui în rolul de gladiator, ci într-o atmosferă de încredere, de familie.

În clipa în care, de la marginea terenului, oricare dintre antrenori hotărăşte să-l schimbe se gândesc de două ori înainte să o facă. Pentru că nu se ştie niciodată, e aproape imposibil să simţi momentul în care neobişnuitul Alex e pregătit să părăsească scena.

Pentru mine, atunci când se va întâmpla, un argument în plus ca jocul cu mingea pe dreptunghiul verde să nu reprezinte mai mult decât atât.

Buon compleanno, Principe di Torino!