Moravu' de Vest

          Mihai mi-a îndreptat atenţia spre discursul lui Barack Obama. A făcut-o în urmă cu câteva zile, fapt pentru care intenţia mea se prea poate să fi ratat momentul feedback-ului ideal. Astfel, nu-mi rămâne decât să îndrăznesc o completare a acţiunii deja iniţiate. Un soi de intervenţie cu rol de întregire.

SUA DE CULOARE A LUI OBAMA

          În vreme ce artizanii electorali dâmboviţeni şi mioritici sudează scandal după scandal, îşi împart pumni, îmbrânceli şi pliante asexuate şi asexuale, iar media Centrală de masă descoperă spioni pretutindeni, sfidând chiar şi patologicul vreunei Mam’mare ce, în lipsă de atenţie conjugală şi în criză acută de notorietate, umblă pe vârfuri spre farmacie să lase impresia că vrea să treacă neobservată de către vecina de la parter căreia tocmai i-a dat, complice, bună dimineaţa. Aceeaşi presă care, mai deunăzi, răsuna sus şi tare că Obama, la cel dintâi discurs al victoriei, a fost cel mai păzit dintre cei patruzeci şi patru. Semi-tembel, îndraznesc a socoti, doar gândindu-mă, fără a mai aminti, oricare altă situaţie cel puţin la fel de mediatizată şi controversată.

          Revin la discursul reamintit mai foarte sus. Urmând linia trasată de Mihai, tind să contribui cu un adaus analitic pe măsura lucidităţii “antescriitorului”. Un discurs conceput “elegant, adresat poporului american în ansamblul lui însă punctând câteva categorii, pentru o mai bună apropiere“, despre “unitatea poporului american“, credinţă în valori, referiri nobile la adversari (pentru a cimenta electoral eleganţa cunoscută şi recunoscută ce prinde la public, aş completa!), graţia învingătorului, gloria Lui, demnitatea luptei purtate la comun şi, nu în cele din urmă, onoarea învinsului.

          “Obama a reafirmat politica americană a ultimilor ani privitoare la securitate şi apărarea valorilor democraţiei pe care America s-a construit“. Porţiunea aceasta din discurs mă duce cu gândul la Cuvintele Diplomatice scrise de Kissinger în prima parte a anilor ‘90, şi anume cele care să puncteze treaba că sarcina şi implicarea Americilor în crearea unei noi ordini mondiale rezidă în reinventarea perpetuă a unui echilibru între cele două concepte.

          Conducătorii Americani, în particular, şi toţi ceilalţi, în general, de-a lungul oricărui discurs sau demers, au căutat şi găsit Motivaţia, renunţând la structură. Au fost mai grijulii la schimbări atitudinale în sine, decât la calcularea contrabalansării lor. Mihai are dreptate! Discursul a fost menit a face istorie, o reflexie a omniprezentei credinţe de dincolo de Atlantic întru faptul că umbrele trecutului nu pot impune o finalitate şi că mereu există posibilitatea să o iei de la capăt. O credinţă ce i-a făcut pe americani să rămână în picioare după Teroarea din Septembrie şi care a servit alteori drept argument pentru intervenţia în afacerile interne a altor state. Un discurs stabil, cu un mesaj adânc înrădăcinat în conştiinţa universal-americană. Ingenios. Care a reuşit, în chip de deznodământ a tot ceea ce a însemnat campania pentru 2008 a lui Obama. O cuvântare publică care a manevrat, aproape instinctual, parametrii esenţiali din care derivă însăşi stilul de viaţă al poporului american şi întregul curs al istoriei lor. Elementul supranatural care poate să conducă Lumea şi care, doar proverbial, moare la urmă: SPERANŢA. În discursurile sale, Noul Preşedinte a impus credinţa folosindu-se de acele patru elemente fundamentale despre care Le Bon vorbea când amintea de psihologia politică: afirmaţia neprobată (care există în afara oricăror dezbateri), prestigiul (cel care inspiră la ceva şi impune), repetiţia (care are rolul de a solidifica enunţurile, a le face să fie admise ca sigure) şi molipsirea mintală (care creşte intensitatea convingerilor individuale slabe într-un timp restrâns). În asta consta gramatica persuasiunii! Şi este aplicabilă doar în situaţia în care la bază există sentimente. Poate acelaşi gen de sentimente pe care V. Putin, după întârzierea intenţionată, rod al unei strategii de psihologie, la Summit-ul Alianţei Nord Atlantice din Primăvara de la Bucureşti, le-a zdruncinat spre haos şi nelinişte atunci când a afirmat: “Nimic nu se poate fără Rusia!“.

          Pentru că, iarăşi, Kissinger avea la rându-i dreptate. Ca un lucru deja firesc, la fiecare sută de ani apare câte-un stat sau aglomerare de ele cu puterea, stimulentul moral şi intelectual de a modela tot sistemul internaţional după valori proprii!