Moravu' de Vest

          Omuleţi care nu au respirat Revoluţie la ei acasă se exprimă astăzi spontan-gălăgios cu privire la evenimentele din Republica Moldova, manifestând o solidaritate slab argumentată raţional, pe alocuri naiv-tâmpă, vizavi de revolta izbucnită la Chişinău. De foarte multă vreme caut să pricep şi nu reuşesc: mă întreb în ce fel se presupune c-o iau razna toate raţionamentele în astfel de cazuri. Consider că orice regim democratic instaurat în urma unei revolte populare reprezintă o libertate prost înţeleasă şi că violenţa, einsteinian, reprezintă ultimul refugiu al incompetenţei!

          Secolul douăzeci, asemenea câtorva dinaintea lui, a fost unul al revoluţiilor, cu precădere pentru ţările din Lumea a Treia, semnificative fiind evenimentele Căderii Libere Est-Europene declanşată în 1989. Majoritatea mişcărilor au debutat ca revolte populare, dând naştere la speranţe aprinse şi prezentând un grad de optimism din cale afară de ridicat, atât pe plan intern, cât şi pe scena internaţională. Unele dintre acestea, poate cele mai multe, au culminat ulterior, mai devreme sau mai târziu, cu crize economice, cumplite prăbuşiri sociale şi represiuni politice.

          Revoluţiile politice sunt mişcări ivite din mobilizarea maselor şi au ca finalitate, atunci când izbutesc, schimbări politice semnificative. Şi totuşi, modificările survenite nu aduc cu ele metamorfoze economice sau sociale îndeajuns de pregnante spre a fi luate în calcul.

          Ceea ce astăzi are loc în Republica Moldova este, înainte de toate, o criză politică. Una cu care republica s-a mai întâlnit, dar a arătat mereu că nu este obişnuită să-i facă faţă. În 2003, anul în care guvernul hotărâse să modifice programa de învăţământ în ceea ce priveşte istoria şi să impună limba rusă ca limbă obligatorie de studiu, Moldova Lor s-a confruntat cu o altă criză pe fondul tensiunilor identitare. Astăzi, acum, Mişcarea este radicală şi hrănită de sentimentul exasperării datorat unor condiţii de viaţă lipsite de siguranţă. “Revoluţionarii” sunt aceia care au învăţat şi acceptat pe băncile şcolii, prin anii ‘90, că Republica Moldova este parte din România. De partea cealaltă sunt aceia pentru care comunismul înseamnă stabilitate.

          Chişinăul acuză România de implicare în aceste tensiuni, face afirmaţii nesăbuite bazate pe raţionamente idioate şi câtuşi de puţin întărite de realitate. Mai mult decât asta, ia măsuri cretine şi limitate sovietic, trimiţand la Mama Lui orice român, de la jurnalist la diplomat. O atitudine deja cutumiară cu care Bucureştiul pare că s-a obişnuit, deşi continuă, împotriva logicii naţionaliste, să se încăpăţâneze a crede altceva. Mama Rusia, biologică şi pe deplin mulţumită de rezultatele alegerilor, face apel la calmul părţilor.

          Republica Moldova se află într-o situaţie sensibil-labilă, suportă presiunile-păreri externe, nu mai face faţă dificultăţilor economice şi subnivelului social, se agită pe plan intern şi nu va scăpa pe termen scurt şi mediu de Arctica Transnistrie. Cu toate acestea, istoria este din nou în mişcare şi nu ne confruntăm cu vreun aspect de neînduplecat, ci cu un viitor întredeschis, plin de provocări. Şi din nou, Mamei Rusia şi Fiilor Săi îi va reveni, într-o astfel de ipostază complexă, un rol principal. “Nimic nu se poate fără Rusia!” (Vladimir Putin, aprilie 2008, Summit NATO - Bucureşti), contează cine pricepe astfel de vorbe!