Se crede că nu poţi muri decât de dragul unei cutume imbecile, din prostul obicei de a copia sau de a te învaţa cu viciul. Cică n-am muri doar ca să facem loc altora să demonstreze că sunt capabili şi ştiu să vină pe lume, să trăiască. Moartea e dispariţia “de faţă cu ceilalţi”, un soi de dovadă intenţionată a metodei de a pleca dintre ei, cu care de multe ori s-a întâmplat să fi stat la poveşti, ori ai râs, cu câteva minute înainte. Dacă se întâmplă pur şi simplu, dar laşi urme evidente, care-ţi seamănă până la identificare, s-ar putea considera că ai dobândit viciul. Chiar îţi vine să trăieşti până nu mai poţi, dar, drăcia dracului, mereu se mai poate!

          Inimile toate sunt făcute pentru acelaşi număr de bătăi. Contează cât de intens trăieşti…

          Nu-mi rămâne decât să-mi ating visele, e singura demnitate aşteptată, una care ieri s-a reinventat dar exista deja. Şi pentru tine, până la Capăt. Dus-Întors…

*

În Semnul Balanţei, tu ai făcut să nu pierd! Îţi mulţumesc!