Moravu' de Vest

Viitoarei Ana R.,

…cea care, încă de pe acum, a apucat direcţia favorabilă tuturor şi atât de puţin avantajoasă pentru ea însăşi. Exemplul pe viu, dureros chiar, discret dezvăluit în faţa unor priviri de neiniţiaţi, a faptului inutil de a pune întrebări cu scopul de a lămuri ceea ce nu ştim, neglijând complet aspectele ce deja se cunosc sau care pot fi atinse.

Cu toţii ştim că cel mai uşor mod de a sabota o călătorie este să te gândeşti doar la Destinaţie şi să ignori Călătoria în sine..iar insulta supremă e să îţi dai seama că ai greşit destinaţia, însă te opreşti şi te adaptezi..pare un gând care a luat forma unui citat modificat pe ici, pe colo (că, doar, noi ştim să prelucrăm informaţia) însă poate fi şi o caracteristică a generaţiei mele care a luat forma unui gând.

Şi cum fiecare caracteristică îşi cere dreptul de a fi exemplificată, gândeşte doar câţi dintre cei de astăzi mai cred în etape intermediare (sau doar etape), fără să îşi dorească să ajungă Acolo, în vârf, sus?

Şi dacă eu ma înşel şi asta e ordinea firească a lucrurilor, de ce ajung să creadă în Xanax?

Şi dacă există  o ordine firească a lucrurilor de ce credem cu toţii (pentru că o facem, fie că ne dăm seama sau nu) că trebuie să existe, în mod necesar, ceva care să tulbure această ordine firească?

Întrebările consecutive, succesive, mă fac să gândesc că există două categorii de oameni: cei care îşi pun multe întrebări şi care găsesc multe răspunsuri, care ajung să dezvolte o oarecare frustare căci, calitatea de a raţiona intens nu le permite decât să aleagă răspunsul cel mai bun, şi cei care nu-şi pun întrebări dar au răspunsuri şi care ar putea constitui Marele Public.

Da, încep să cred că aceştia din urmă, nu doar că ar putea fi dirijaţi să vadă jumătatea goală a paharului, ci să-l spargă şi să mănânce cioburile..

Şi astfel, în mod evident, eu îmi pun întrebarea, oare sunt eu cea defectă? Poate că ar trebui să înteleg că lumea e aşa cum e, iar noi ar cam trebui să alergăm cam încotro ne îndreaptă ea şi ar cam trebui să înţeleg că dacă nu cred în puterea pantofilor de ponei, atunci nu sunt una dintre cele mai reuşite creaţii ale societăţii actuale. Şi dacă văd că în drumul meu nu prea găsesc scurtături, ar cam trebui să-l schimb. Şi dacă nimeni nu mă ascultă ar trebui să tac. Şi dacă eu vad un pinguin în spasme şi cred că suferă, iar ceilalţi zic ca e fericit, ar trebui să cred ca e fericit. Pentru că fericirea convulsivă e o boala a Prezentului.  Şi dacă nu mă opresc există posibilitatea să realizezi că mintea unor omuleţi e invadată de idei care nu se încadrează, în mod necesar, în sfera normalului. Şi după ce ai citit toate aceste rânduri încărcate de Ceva, eşti sigur că vrei să continui să-ţi scriu? Întrebarea include şi un zâmbet…

♦♦♦

Având în vedere că întotdeauna am apelat la o formă de comunicare ce nu implică doar simpla fabricare de idei, ci încearcă să surprindă esenţa lucrurilor, îmi iau libertatea de a-ţi da un sfat, cu riscul de a părăsi sfera normalului: să nu uiţi vreodată că ai şi un suflet pe care te poţi baza - mintea îţi poate juca feste. Roagă-te când ai nevoie de ajutor!

Pricep că Sfatul meu poate genera acea expresie a feţei care nu inspiră tocmai ideea „inteleg ce vrei sa zici” şi poate se încadrează în categoria lucrurilor „puteam să trăiesc fără să aud asta de la tine” însă, nu fără motiv, am spus-o.

Pentru fiecare dintre noi  LUX AETERNA înseamnă ceva şi chiar dacă, în ceea ce priveşte încărcătura simbolică, poate nu există nici un punct comun, am considerat că nu fac o greşeală împărtăşind un gând în spatele căruia stau cele mai bune intenţii. Îmi place să cred că nu există bariere în ceea ce priveşte bunele intenţii.

A.