Moravu' de Vest

„Despre mine nu sunt prea multe de spus…” – astfel începe prima frază din autoportretul autorului care, cu siguranţă, simte că îi este mai lesne să exprime ce-şi doreşte şi chiar mai mult prin intermediul camerei obscure, o continuare atât de naturală a propriului corp fotografic ce tinde să asigure caracterul ludic al formelor reprezentate subiectiv.

Site-ul „fotopersonal” al cărui unic proprietar este, reprezintă un suport media ce ţine loc de orice interpretare evazivă şi eronată a propriei imagini. Fotografii alese, instantanee ce încremenesc însăşi realitatea văzută prin lentilele convex-umane ale unui altruism ce ar supăra până şi pe Dumnezeu.

Limitat şi prost din punctul de vedere al discursului scris, stereotip transformat într-o însuşire proverbială a inginerului cu privire inteligentă („sunt student la Calculatoare [virgulă] anul V [virgulă sau nu] la Politehnica din Timişoara”), cel mai bun prieten al…realităţii, neiertător însă cu formele şi sensul magic, aproape ocult, al reprezentării optice.

O imagine valorează cât o mie de cuvinte! Când răsfoieşti albumele, devine imposibil să nu pricepi că, în astfel de cazuri, imaginile ar putea depăşi vocabularul restrâns al celor o mie, iar semnul de întrebare se aşează timid la sfârşitul propriei nelămuriri: Şi atunci, eu cât valorez?! Cam cât o imagine de-a ta…

O imagine, da, adicătelea formă sensibilă a unui obiect sau subiect, reprezentarea lui, „lucrul” (uneori mecanic!) prezentat conştiinţei. Puterea ei, a imaginii, ca forţă în stare naturală a unei funcţiuni ce asigură capacitatea efectivă de a provoca reacţia imediată sau o acţiune premeditată. O acţiune de tip declanşator ce obligă să fie considerată drept sigură sau probabilă deopotrivă, de care nu se îndoieşte atunci când acţionează, dintr-un clic, întreg procesul fotografic.

O forţă a imaginaţiei, a atenţiei la detaliu. A imaginii în sine şi de sine capacitată de forţa imediată spre a ne convinge să acţionăm, la rândul nostru, într-o schemă motric-senzorială graţie căreia reacţii musculare se întortochează pe şi în interior. Aşadar, impactul imaginii ţine mai întâi de suportul pe care se sprijină realitatea sentimentului provocat: nu ne îndoim de ceea ce vedem (ce ni se arată!). O realitate imediată obiectivului prin care artistul observă, prejudecată a conformităţii între reprezentarea Sensibilului şi fiinţa lucrurilor surprinse: o iluzie reală, ca şi cum între reflexie şi model nu ar exista nicio distincţie.

Artistul reuşeşte să surprindă obiectele şi subiectele, să le redea, să le creeze după Chipul şi Asemănarea Lui, conştient de faptul că dominaţia imaginii asupra Spiritului se poate confunda cu eficacitatea unei veritabile arme de război.

Alexandru Hreniuc ne învaţă, pas cu pas, imagine după imagine, să distingem vizibilul de intangibil, ne ajută să desluşim, să citim, tocmai cele până-ntr-o mie de cuvinte ce o fotografie le-ar putea evoca într-un cotidian fotografic ce-l împărtăşim. Noi, cei din Generaţia Imaginilor.

Autorul pare că se joacă cu posibilitatea unui „zoom” ce permite să ne clarificăm sau elimină dintr-o atingere tot ceea ce nu vrea să arate.

A fotografia înseamnă a crea imagini. Unii o fac pentru a exprima speranţă, pentru a picta emoţie. Alţii pentru a influenţa şi cei mai mulţi comit nimic mai mult decât o reprezentare a acţiunii. O fac pentru a se exprima, pentru a împărtăşi idei sau viziuni cu un public demult iniţiat sau încă neofit. Alex Hreniuc atinge, gâdilă uneori, chiar deranjează.

De-a lungul itinerariului fotografic, pozele realităţii sunt transformate în veritabile tablouri ce invită la călătorie. Reuniune de culturi diferite dintr-un spaţiu şi timp ale căror latitudine este fluidă.

Autorul călătoreşte împreună cu fiecare individ din publicul căruia i se adresează. Două bilete, dus-întors, prin Materie, printre siluete şi peisaje. Atribuie imaginilor o dimensiune dincolo de cadrul lor.

Face fotografii ce vorbesc singure (nu în sens patologic!), ce-şi povestesc de la sine propria istorie, povestită, repovestită sau doar imaginată de-atâtea ori. În spatele fiecărei imagini stă el, Artistul, şi scenariul pe care tot el l-a inventat „ghicind” realitatea.

Smulsă din contextul imaginat, fiecare poză ar putea să-şi ducă propria existenţă. Iar Autorul să continue! Să imortalizeze până şi absenţa, cadru după cadru…

P. S. : Există oare o satisfacţie mai mare pentru un bărbat-fotograf-din-pasiune decât jocul unghiurilor cu nuditatea unei femei frumoase?! Psssst! Linişte, vă rog, se fotografiază…