…simţeam, chiar de mi-a fost dat să aflu lucruri noi în toţi anii aştia în care mi-ai fost aproape oriunde - prietenia noastră, încercată de Testul Realităţii, poate părea primitivă şi copilăresc-nepoliticoasă, căci nu ne-am spus nimic articulat. Rămâne totuşi cel mai important lucru ce-l avem!

Poate că, la un moment dat, am schimbat şi eu ceva. Contribuind!

Din clipa Plecării, de la o staţie şi până la următoarea, amărâta garnitură a Trenului se transformă într-un soi de comunitate locală pe şine. Cu vise, speranţă, nostalgie, măcar o curvă de compartiment şi priviri încremenite una către cealaltă:

“Hei, a fost tare bine!“

Semper Fi, S.A.S.!

Sunt dispus s-o iau de la Capăt, peste Timp, cu condiţia să fie măcar tot atât de incredibil. Îţi mulţumesc!

Să fii păzit!

]]> http://moravudevest.ro/archives/1839/feed http://moravudevest.ro/archives/1834 http://moravudevest.ro/archives/1834#comments Sun, 11 Jul 2010 17:20:32 +0000 Mac-Mac http://moravudevest.ro/?p=1834

În ciuda patriotismului adesea care depăşeşte limitele, noi, românii, ca şi majoritatea popoarelor est-europene, suferim, nu de puţine ori, de un anume complex de inferioritate faţă de semenii noştri mai civilizaţi din Occident.

Tratamentul pe care fiecare dintre aceste popoare trebuie să şi-l administreze, clădit pe fundamentele unui remediu cunoscut dintotdeauna – valori şi civilizaţie, îl reprezintă amestecul dintre identitate de orice fel, valori morale şi culturale, educaţie socială, influenţa pozitivă a mass-media, dar mai ales grija deosebită a formei de prezentare. Căci mass-media este ambalajul…

Mai mult decât orice poziţie pe scena internaţională, decât orice efort extern al diplomaţiei clasice sau infinit mai puţin costisitor decât acţiunile de diplomaţie publică, Diplomaţia Poporului, insistent modelată de către tarele mass-media, ar putea trece drept instrumentul potrivit, eficace, în vederea stabilirii unei identităţi reale oricare ar fi comunitatea continentală sau globală din care facem parte.

N-a sosit, oare, clipa să ne reinventăm?

Ceea ce-i bun, nu tre’să dispară, căci urmează a se ivi! Am zis…

Maleahi este Ultimul Glas care răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru câteva sute de ani. Numele este un derivat de la „Mal-ac-Iah” care se traduce prin Mesagerul lui Iehova. Aşa cum o demonstrează numele, profetul este important numai pentru Mesajul ce-l poartă, nu şi prin sine însuşi.

Herma şi-a declarat Credinţa, a suportat Chinurile Mărturisirii, a transformat Otrava şi s-a Sfârşit fără de Început.

Modelul Geometriei de pe pereţi - dreptunghiuri nenumărate, care se îndepărtează şi se repetă la nesfârşit, ca o hârtie milimetrică făcută sul - şi culorile tavanului puternic iluminat explodau întreaga Încăpere a Marii Opere. Doar membrii unei Rămăşiţe, un Cerc foarte restrâns, mai vorbeau unul cu celălalt prin şoapte:

- Ştii că El vine?

- Da, ştiu!

Ajunsese hotărât printre toţi cei de acolo. Despre Lovitura Yezirah sau Ultima Lovitură nu se bănuia nimic şi nici acum nu se cunosc prea multe. Ce s-a dat publicităţii a uluit pe toată lumea. Atunci, Înainte şi după Eveniment. Nu se grăbea, după atât de multă vreme, Timpul îi aparţinea, ei nu ştiau ce poate să facă, habar n-aveau că toate mecanismele infernale pe care le concepea erau de fapt o Nesfârşită Declaraţie. Mărturisirea Perfectă revelată în Forma Formelor, atât grăită, cât şi scrisă ulterior. Consemnată.

Clipa Aceea a sosit… Călătoria, mirajul, Buraq era pregătit - cu aripile-i albe foşnind deschis şi împrăştiind Lumina Fastuoasă, scânteietoare. Era copleşit de o emoţie vie, cea dintâi de până atunci şi, de acum înainte, ultima. Simţea că urma să împlinească Marea Trecere, de la nefiinţă spre fiinţă, conştient că făureşte Viaţa.

Cu toţii îl priveau grav, simţind acel ceva straniu din concentrarea lui, acel ceva nefiresc şi, până atunci, nemaiîntâlnit din expresia de pe chipul lui. În Sală încă mai mişună oameni, cei mai mulţi îmbrăcaţi elegant, sobru. Solemn, neglijent câţiva, dar majoritatea frumoşi ca niciodată până atunci, reduşi cu toţii de clipele impunătoare din jurul lor. Vor alerga grăbiţi şi îngrijoraţi, urmărind străluciri împâclite ale Fiului De Dimineaţă, scotocind după un Plan, un proiect sau o adiere de speranţă de care să ancoreze strâns motivul lor de a mai trăi o zi în plus. Aproape fiecare dintre ei tras de viu în ţeapa propriului spirit, puşi pe căpătuială şi supravieţuire. Atât şi nimic mai mult.

La viteze îngrozitor de mici totul se petrece concomitent, dar corespunde nu doar în Timp, ci şi în Spaţiu. Îşi ridică într-un gest liniştitor fruntea şi privirea-i cu totul, îşi drege vocea şi îşi isprăveşte, izbăvitor, tot aerul din plămâni. În sfârşit, băgaţi în seamă, toţi cei de acolo zâmbesc, iar el nu poate să nu le întoarcă zâmbetul. Hotărâseră că trebuie să vorbească, el aşteptase să-şi transmită Mesajul. Pregăteşte Explozia. În Marea de Negru, era pregătit să dea Lovitura Ultimului Atentat. Un Atentat-Spectacol, cu Mesaj Decisiv întărit de un Discurs simplu, dar Violent. Căci, e binecunoscut, într-o situaţie de gen, numai ce-i Violent poate deveni Etern. Sublim şi Înverşunat, ca un buletin meteorologic, Nepieritor, căci nimic, niciodată, nu se termină, doar se transformă în Altceva atunci când termini de citit Prospectul, instrucţiunile de folosire. Şi, totuşi, pe fiţuică, la modul de administrare, nu scrie nimic…

Sunt Omul Tău, vreau să rămân aşa, până la Capăt, Dus şi Întors. Până se vor duce zilele. Nu ştiu altceva decât că trebuie să mai scriu. Pentru Tine şi ce-I al Nostru! Asta este, în realitatea de dincolo de orice ficţiune, repercursiunea ultimă a fiecărui text pe care am curajul să ţi-l transform în Dar…

Din aceeaşi Carte:

20 ŞI UNSPREZECE - ZBORUL. Secundum Fidem sau Duminica Sfântului Maleahi. Profeţia se amână…

ZIUA MÂNIEI. Înălţarea la Cer sau Valsul Întunecat. 480

Psihanaliză subiectivă - SINDROMUL STOCKHOLM ŞI PATRIA RECUNOSCĂTOARE. Unsprezece sau Exces de Negru

Capitolul XIX (nesăvârşit) - CALEA NEBUNULUI. Pagina două sute cincizeci şi şapte…(file din povestea care continuă)

]]> http://moravudevest.ro/archives/1827/feed http://moravudevest.ro/archives/1825 http://moravudevest.ro/archives/1825#comments Wed, 19 May 2010 20:53:49 +0000 Mac-Mac http://moravudevest.ro/?p=1825 E foarte puţin confortabilă sarcina de a scrie despre un prieten încă în viaţă, îi drept. Eu ştiu însă de pe acum că noi doi n-o să murim, doar cei care-s mult prea bătrâni reuşesc să moară, iar asta fie că se cred mult prea tineri, fie nu ţin seama de recomandările medicilor de orice, a familiei, a celor din jurul lor, a prietenilor şi mănâncă, pe ascuns uneori sau accidental, gras şi foarte condimentat. Şi ei n-au voie! De cineva ar scrie chiar şi până astăzi biografia mea, cu sinceritate, ar cuprinde o grămadă de situaţii cu intrigă, de acte josnice, de frustrări, supărări şi enervări, de ambiţii idioate şi o suită de imoralităţi.

Ei bine, Fratele Meu Blond este unul dintre foarte puţinii mei prieteni care, în viaţa lui puţin mai lungă, n-a făcut un act urât faţă de colegii lui, vreun act de invidie, o micime, măcar o intrigă sau o încercare de a-şi surpa vreun apropiat. El, complet altfel decât sunt eu, n-ar putea plănui distrugerea…cuiva. Nu are aşa ceva, cuiva, are numai prieteni. Şi el, câţiva, cam tot pe atât!

Am în faţa ochilor figura ta veselă şi radioasă! Veselia ta copilărească îmi pare un simbol perfect al influenţei ce va dura şi, cu certitudine, îi va copleşi pe cei din jurul tău! Aşa cum Zburătorului îi trebuie Văzduh Înstelat sau MIG-ului “AIeR“, astfel am nevoie de tine! Frate ţi-am spus înaintea Lor … Am zis!

]]> http://moravudevest.ro/archives/1825/feed http://moravudevest.ro/archives/1801 http://moravudevest.ro/archives/1801#comments Fri, 12 Mar 2010 06:30:33 +0000 Mac-Mac http://moravudevest.ro/?p=1801 A trebuit ca multă vreme să treacă până să pricep că, dincolo de cuvintele dedicate şi scrise parcă la handabureală , Mama lui Tudor Muşat îmi transmitea ceva. Un soi de ursită, o matriţă, un negativ (culmea!), o clarviziune neobişnuită, nefirească. Chiar de elementele referenţiale îi lipseau, Mama lui Tudor Muşat a reuşit, a izbutit să-mi contureze Existenţa printr-un procedeu câtuşi de puţin acceptat şi omenesc acceptabil. Nu voi scotoci după explicaţii enorme, ştiu doar că Lui îi doresc măcar ce-mi doresc şi pentru mine. Poate chiar mai mult. Să poată îndeplini Miracolul vieţii Sale, căci Tudor a lui Lidia Muşat, am spus-o/scris-o în repetate rânduri, aproape obsesiv, face parte din Plan! Am adaptat Totul la mecanica energiilor de astăzi, dinamică ce doar pare diferită de odinioară, fără să realizăm că Istoria fiecăruia se repetă la nesfârşit în altcineva.

Am un singur verişor, de un an. Locuieşte în acelaşi oraş cu mine, dar nu ne întâlnim decât la sărbătorile odinioară ilegale. E singurul meu verişor şi simt că am o responsabilitate faţă de el. Ar trebui să fim mai ca în familie, cum eram când trăiam toţi.

Îl voi suna, sperând că voi obţine o promisiune de întâlnire. De fiecare dată va fi foarte politicos, dar ocupat. Îmi va răspunde strict la întrebări cu aerul că-mi face o favoare, iar eu voi încerca să fie cât mai puţine ca să nu-l reţin. După ce voi închide îmi voi aminti mereu că nici eu, la vârsta lui, n-aveam vreodată timp de mătuşi, unchi sau verişori bătrâni şi plictisitori. Adoram discuţiile cu oamenii mari. Mai ales când eram întrebat ce fac, dulceaţă mică sau cât de frumos m-am m-ai făcut în ultimele două săptămâni (pentru că am crescut tare greu!). Sufeream însă întrebările prealabile, ca să pot lua parte la discuţii despre salarii şi preţuri, despre intrigi şi orice neajuns, despre Revoluţie şi regimul dinainte, despre naşterea unor copii mai mici decât mine (tot ce se năştea după mine era foarte mic) sau despre verişori încă nenăscuţi, despre alăptat, gătit, politică, fotbal, comemorări, grădinărit, pensii, avorturi legale sau ilegale, morale sau nu, beţii, crame sau goblenuri. După ce se terminau conversaţiile, mă gândeam că aş putea bea ce rămânea în paharele musafirilor, trăgeam din rămăşiţele de ţigară pe ascuns, făceam copilăriile de rigoare şi curte fetelor.

Verişorul meu nu va face asta. Tot ce voi şti despre el, de la Mama Lui, va fi că-i un copil cuminte, care are o idilă, un laptop performant şi e veşnic ocupat. Oricât voi încerca să fac pe interesantul, nu voi reuşi să-l fac să fie bucuros când mă aude. Încă de pe acum e un copil sincer. Dacă-i voi spune, la telefon, că am ceva pentru el, în speranţa că îl momesc să vină la mine, îmi va răspunde că pot lăsa la Mama Lui surpriza. Va fi şi el într-atât de ocupat încât nu va avea timp nici de surprize plăcute.

O dată, o singură dată, voi schimba tactica. Voi suna şi îi voi spune să mi-o dea repede pe Mama Lui. Dar de ce sunt aşa grăbit? Nu cumva mi-am găsit, în sfârşit, o ocupaţie obişnuită? Poate că m-am maturizat! El se va bucura din suflet pentru mine. Doar voi fi singurul lui verişor. Se va simţi oarecum responsabil pentru mine. De mult va fi vrut să-mi găsesc un hobby, orice prin care să mă pot simţi util, fiecare are o Misiune în existenţa sa, viaţa e scurtă şi trebuie valorificat orice minut, nu suntem pe lume doar “să fim fericiţi“…

Bucuria tuturor e, din nou, nemărginită! Complexat, am închis…

RECOMANDARE:

DARUL ZEILOR - FLOAREA LUI TUDOR. Prima Lună Plină în Era Verişorului

Tudor al lui Lidia Muşat. VERIŞORUL NĂSCUT JOI. Pagina 67 bis

Viitoarei Ana R.,

…cea care, încă de pe acum, a apucat direcţia favorabilă tuturor şi atât de puţin avantajoasă pentru ea însăşi. Exemplul pe viu, dureros chiar, discret dezvăluit în faţa unor priviri de neiniţiaţi, a faptului inutil de a pune întrebări cu scopul de a lămuri ceea ce nu ştim, neglijând complet aspectele ce deja se cunosc sau care pot fi atinse.

Cu toţii ştim că cel mai uşor mod de a sabota o călătorie este să te gândeşti doar la Destinaţie şi să ignori Călătoria în sine..iar insulta supremă e să îţi dai seama că ai greşit destinaţia, însă te opreşti şi te adaptezi..pare un gând care a luat forma unui citat modificat pe ici, pe colo (că, doar, noi ştim să prelucrăm informaţia) însă poate fi şi o caracteristică a generaţiei mele care a luat forma unui gând.

Şi cum fiecare caracteristică îşi cere dreptul de a fi exemplificată, gândeşte doar câţi dintre cei de astăzi mai cred în etape intermediare (sau doar etape), fără să îşi dorească să ajungă Acolo, în vârf, sus?

Şi dacă eu ma înşel şi asta e ordinea firească a lucrurilor, de ce ajung să creadă în Xanax?

Şi dacă există  o ordine firească a lucrurilor de ce credem cu toţii (pentru că o facem, fie că ne dăm seama sau nu) că trebuie să existe, în mod necesar, ceva care să tulbure această ordine firească?

Întrebările consecutive, succesive, mă fac să gândesc că există două categorii de oameni: cei care îşi pun multe întrebări şi care găsesc multe răspunsuri, care ajung să dezvolte o oarecare frustare căci, calitatea de a raţiona intens nu le permite decât să aleagă răspunsul cel mai bun, şi cei care nu-şi pun întrebări dar au răspunsuri şi care ar putea constitui Marele Public.

Da, încep să cred că aceştia din urmă, nu doar că ar putea fi dirijaţi să vadă jumătatea goală a paharului, ci să-l spargă şi să mănânce cioburile..

Şi astfel, în mod evident, eu îmi pun întrebarea, oare sunt eu cea defectă? Poate că ar trebui să înteleg că lumea e aşa cum e, iar noi ar cam trebui să alergăm cam încotro ne îndreaptă ea şi ar cam trebui să înţeleg că dacă nu cred în puterea pantofilor de ponei, atunci nu sunt una dintre cele mai reuşite creaţii ale societăţii actuale. Şi dacă văd că în drumul meu nu prea găsesc scurtături, ar cam trebui să-l schimb. Şi dacă nimeni nu mă ascultă ar trebui să tac. Şi dacă eu vad un pinguin în spasme şi cred că suferă, iar ceilalţi zic ca e fericit, ar trebui să cred ca e fericit. Pentru că fericirea convulsivă e o boala a Prezentului.  Şi dacă nu mă opresc există posibilitatea să realizezi că mintea unor omuleţi e invadată de idei care nu se încadrează, în mod necesar, în sfera normalului. Şi după ce ai citit toate aceste rânduri încărcate de Ceva, eşti sigur că vrei să continui să-ţi scriu? Întrebarea include şi un zâmbet…

♦♦♦

Având în vedere că întotdeauna am apelat la o formă de comunicare ce nu implică doar simpla fabricare de idei, ci încearcă să surprindă esenţa lucrurilor, îmi iau libertatea de a-ţi da un sfat, cu riscul de a părăsi sfera normalului: să nu uiţi vreodată că ai şi un suflet pe care te poţi baza - mintea îţi poate juca feste. Roagă-te când ai nevoie de ajutor!

Pricep că Sfatul meu poate genera acea expresie a feţei care nu inspiră tocmai ideea „inteleg ce vrei sa zici” şi poate se încadrează în categoria lucrurilor „puteam să trăiesc fără să aud asta de la tine” însă, nu fără motiv, am spus-o.

Pentru fiecare dintre noi  LUX AETERNA înseamnă ceva şi chiar dacă, în ceea ce priveşte încărcătura simbolică, poate nu există nici un punct comun, am considerat că nu fac o greşeală împărtăşind un gând în spatele căruia stau cele mai bune intenţii. Îmi place să cred că nu există bariere în ceea ce priveşte bunele intenţii.

A.

Maleahi este Ultimul Glas care răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru câteva sute de ani. Numele este un derivat de la „Mal-ac-Iah” care se traduce prin Mesagerul lui Iehova. Aşa cum o demonstrează numele, profetul este important numai pentru Mesajul ce-l poartă, nu şi prin sine însuşi.

          Zborul 0625. Companie aeriană privată, exclusivistă. Avion construit de Bombardier, model Global 5000, modificat. Misiunea şi statutul îl făceau să treacă neverificat. Ajunsese la bordul aeronavei, îmbarcat alături de ceilalţi pasageri. Păşea firesc, elegant, relaxat. Demn şi hotărât. Stăpân pe sine. Este îndeajuns de disciplinat încât să se controleze şi să pară natural. Până la locul indicat de însoţitoarea de zbor, rezervat chiar de el cu multă vreme înainte, îşi făcuse o listă mentală a tuturor Victimelor, aproximativă. Ceva mai mult de douăzeci la număr. Toate din clasă socială mult peste cea medie, de vârste şi naţionalităţi diferite.

Zborul 0625

          Pentru o singură dată în viaţă, prima şi ultima oară, nu-şi luase nicio măsură de prevedere ca să scape cu viaţă după ce va fi îndeplinit Misiunea. Şi Ea făcea parte din Plan, iar martiriul îndurat pentru Crezul Său devenea mai eficient, mai Luminos decât o Simplă Crimă.

          Îl treceau transpiraţii reci, dar nu se temea de inutilitatea Planului. Ştia că doar Cei Norocoşi, cei care fac, aceia sunt în măsură şi deţin puterea de a schimba Lumea din temelii. Adică aceia care intervin în comportamentul, mintea şi sufletul celui mai mare număr posibil de oameni. În viaţa şi în moartea lor.

          Un alt lucru e cert. Dacă totuşi ar scăpa cu viaţă, stigmatele lăsate de Eveniment s-ar transforma într-o Medalie câştigată după o luptă purtată în numele Crezului şi al Viselor Lui. Totuşi, o gratitudine lipsită de sens, redundantă chiar, insuficientă. La limita laturii sale umane, îşi acceptase destinul şi urma să lase lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, căci o Personalitate ce rămâne în istorie este cea care se dăruieşte, nu se justifică. Un soi de răscumpărare a Visului Comun prin Jertfire Totală. Dacă încerca să-i scape era conştient că îşi va dărui doar trupul Călăilor care judecă doar gesturile lăsând la o parte, ca nesemnificative, motivele ce se află în spatele oricărei acţiuni considerate nesănătoase pentru Societate, nu şi Sufletul. Gâdele s-ar fi legitimat prin însăşi anvergura Victimei sale.

          Cât avionul încă rula pe pistă înainte să se ridice în aer, la început, s-a ridicat în picioare, cu arma-n mâna dreaptă. Le-a explicat cu voce calmă, diferită de cea voioasă dar rece pe care ceilalţi pasageri o auziseră înainte ca avionul să se pună în mişcare, că totul constă în călirea psihică, că doar reuşind să se controleze urmau să fie convinşi că nimic rău nu li se va întâmpla. Şi astfel totul va decurge normal, căci numai Oamenii care nu se tem de moarte pot, într-adevăr, să făurească Minuni.

          A apăsat apoi butonul detonatorului convins că Sufletul Tuturor se afla deja în Paradis, iar amintirea lui va rămâne vie în Anotimpul pe care-l trăise atât de intens. În ciuda celor spuse, auzite ori trăite, întotdeauna trebuie să te aştepţi la Lovitură. În orice clipă. Şi atunci nici efectul nu va fi chiar atât de nimicitor. De-a lungul pistei deja închise, agitaţie mare. Flăcări, fum înecăcios, reflectoare, bliţuri, luminiţe roşii, luminiţe albastre…

Afară ninge iar, e frig şi iarna a venit în casă…

          Mai întâi, căci oricum pierduse procente din partea mămicilor mai sensibile şi a prefăcuţilor cu sentimente paterne democratice. Mai apoi, pentru că ar fi ratat voturile din partea acelor masculi emancipaţi vizibil-sexual care l-ar fi apreciat pe Mirrrcea mai mult, să-l vadă răsfăţat şi fluturându-şi urechiuşele de plăcere. În mod evident, tot Geoană ar fi câştigat simpatia femeilor în general, măritate sau nu, refuzând să-i tolereze alegerea doar cele care şi-au surprins fostul soţ iubit oral, cum se cuvine, de o altă femeie. Scandal ar fi fost sau nu, dar noi, oricum, am fi inventat unul. În plus, Mircea Geoană era, în mod evident, îndeajuns de tensionat şi femeia doar l-a muiat (MUIÁ, moi, vb. I., Tranz. și refl., A face să devină sau a deveni mai moale, mai puțin consistent, mai puțin țeapăn), ne-a şoptit-o şi Vântu.

          Sexul Politic nu s-a inventat nici la Casa Albă în Biroul Oral, pardon, Oval, nici n-ar fi dat peste cap, peste măsură, firavul procent care l-a detaşat pe Unul de celălalt. Dinozaurii poate n-ar fi făcut aşa ceva, iar ei sunt dispăruţi. O muie mică nu strică şi n-ar trebui să supere pe nimeni. Nici măcar în campanie electorală!

- Tu eşti Mircea?

- Da, Domnule Preşedinte!©

          Sunt unul dintre acei români, 5.243.359 la număr, pe care în cursul acestei seri Mircea Badea i-a identificat drept “împuţinaţi mintal“, chiar dacă nu am primit vreun RON să-l susţin pe Traian Băsescu. Am făcut-o datorită convingerilor personale şi caracterului meu neşlefuit politic şi electoral. Aceleaşi convingeri care nu izbutesc să-mi antreneze niciunul dintre cei doi neuroni spre a-l urmări consecvent, în fiecare seară lucrătoare, pe Mircea Badea maimuţărindu-se cocoţat şi jenat de Antena din fund. România lui să-l ţină ocupat tot timpul!

          Sunt unul dintre aceia care pretinde, în cumplita-i întunecime şi necunoştinţă de cauză, că are niscai noţiuni despre sistemul mass-media. Drept urmare, am curajul deranjant să afirm şi să comentez decăderea presei din România (aşa cum îi şade bine oricărui idiot care generalizează!) urmare a presiunii vieţii politice şi a relaţiilor homosexual-vulgare (plastic!), nefireşti, dintre trusturile de presă cu politicul. Pe diferite filiere şi neţinând seama de spiritul jurnalistic care parcă nicicând nu s-a inventat, menirea canalelor media (înfricoşător-istorică evidenţa acestui fapt de-a lungul recent epuizatului scrutin prezidenţial) a fost privată (PRIVÁTĂ s. v. closet, toaletă, vece) de orice romantism constructiv şi nu a avut drept scop decât interese extra-mediatice.

          Sunt unul dintre aceia care i-a admirat Gabrielei Vrânceanu Firea şi altceva decât picioarele, însă imaginea de prostituţie mediatică la atingerea exit-pull-ului mai mare-n procentaj favorabil lui Mircea Geoană nu m-ar putea atrage la o Femeie. Antenele ei au fost sigure “PE (!) victorie”, în vreme ce Domniţa şedea crăcănată dedeSUPT!

          Sunt unul dintre aceia care fraternizează în panseu cu pesedista Steluţa care susţinea în urmă cu câteva ceasuri, telefonic în direct, printr-un ricoşeu de limbaj corect gramatical şi raţiune, faptul că PD-L a fraudat în mod evident alegerile în Bucureşti pentru că ea s-a dus la urnă odată cu toţi cei opt membri ai familiei şi, toţi, l-au votat pe Mircea Geoană, iar el tot n-a ieşit Preşedinte!

          Sunt unul dintre aceia care l-au văzut pe Mircea Geoană imbecilizându-se de faţă cu televizorul, ţopăind autist, replicând fals, “prostănăcit” a nu ştiu câta oară de oamenii lui de partid, dezmierdat liberal (”Domnule Preşedinte Mircea Geoană…“) de către Crinul Neprezidenţial. O ţine şi asta de doza de pitoresc fără de care tabloul electoral al lui 2009 ar fi fost incomplet.

          Sunt unul dintre aceia care clamează faptul că studiază atent viaţa politică şi a urmărit sârguincios şi până-n zori orice dialog electoral. Am sacrificat orice şi oricât de dragul discursului electoral al oricărui candidat, spre analiza echilibrată a comunicării politice nemaiîntâlnite la noi.

          Sunt unul dintre aceia care au habar în ce măsură contează fiecare valoare a diplomaţiei de orice fel, cât contează observaţiile Celor Mari care sunt cu ochii pe odrasla vicleană şi imatură ce se bălăceşte-n nămolul naţional. Acum sunt convins de influenţa imaginii externe a unui stat cu pretenţii, tot atât cât cred în importanţa celor din Neamul Meu, oricare ar fi distanţa ce mă desparte de dumnealor, condamnând cu vehemenţă cultura sfidării şi a ignoranţei vizavi de aceştia.

          Sunt unul dintre aceia care i-au auzit pe ambii candidaţi împreună cu susţinătorii lor îndemnându-şi adversarul, bătut în procente sau nu, să aibă Decenţa şi Demnitatea Învinsului.

          Sunt unul dintre aceia care consideră că PSD nu s-a folosit de fraudă ori mită electorală, întrucât nu mi-a fost dat să trăiesc aşa ceva. Nu am primit nimic, deci nu a existat!

          Sunt unul dintre aceia care ştie despre Premierul Nevalidat, dar care i-a apreciat isteţimea şi eleganţa de a accepta totul electoral şi de a rămâne pe Scaunul lui.

          Sunt unul dintre aceia pe care nu “pârghiile PD-L Timiş” (Titus Corlăţean) l-ar fi scos în Piaţa Victoriei odată cu semnarea obraznică a Pactului Ocult-Electoral cu Timişoara.

          Sunt unul dintre aceia care nu-l va mai susţine nicicând pe Gheorghe Ciuhandu, am Timişoara Mea.

          Sunt unul dintre aceia care îi cunoaşte şi recunoaşte Preşedintelui neajunsurile, unul dintre aceia care ştie unde, când şi cum greşeşte Traian Băsescu.

          Cu toate astea, sunt unul dintre aceia care L-au votat! Şi nu sunt singurul, mai sunt alţii ca mine.

N-am să fiu singur vreodată!