Viitoarei Ana R.,

…cea care, încă de pe acum, a apucat direcţia favorabilă tuturor şi atât de puţin avantajoasă pentru ea însăşi. Exemplul pe viu, dureros chiar, discret dezvăluit în faţa unor priviri de neiniţiaţi, a faptului inutil de a pune întrebări cu scopul de a lămuri ceea ce nu ştim, neglijând complet aspectele ce deja se cunosc sau care pot fi atinse.

Cu toţii ştim că cel mai uşor mod de a sabota o călătorie este să te gândeşti doar la Destinaţie şi să ignori Călătoria în sine..iar insulta supremă e să îţi dai seama că ai greşit destinaţia, însă te opreşti şi te adaptezi..pare un gând care a luat forma unui citat modificat pe ici, pe colo (că, doar, noi ştim să prelucrăm informaţia) însă poate fi şi o caracteristică a generaţiei mele care a luat forma unui gând.

Şi cum fiecare caracteristică îşi cere dreptul de a fi exemplificată, gândeşte doar câţi dintre cei de astăzi mai cred în etape intermediare (sau doar etape), fără să îşi dorească să ajungă Acolo, în vârf, sus?

Şi dacă eu ma înşel şi asta e ordinea firească a lucrurilor, de ce ajung să creadă în Xanax?

Şi dacă există  o ordine firească a lucrurilor de ce credem cu toţii (pentru că o facem, fie că ne dăm seama sau nu) că trebuie să existe, în mod necesar, ceva care să tulbure această ordine firească?

Întrebările consecutive, succesive, mă fac să gândesc că există două categorii de oameni: cei care îşi pun multe întrebări şi care găsesc multe răspunsuri, care ajung să dezvolte o oarecare frustare căci, calitatea de a raţiona intens nu le permite decât să aleagă răspunsul cel mai bun, şi cei care nu-şi pun întrebări dar au răspunsuri şi care ar putea constitui Marele Public.

Da, încep să cred că aceştia din urmă, nu doar că ar putea fi dirijaţi să vadă jumătatea goală a paharului, ci să-l spargă şi să mănânce cioburile..

Şi astfel, în mod evident, eu îmi pun întrebarea, oare sunt eu cea defectă? Poate că ar trebui să înteleg că lumea e aşa cum e, iar noi ar cam trebui să alergăm cam încotro ne îndreaptă ea şi ar cam trebui să înţeleg că dacă nu cred în puterea pantofilor de ponei, atunci nu sunt una dintre cele mai reuşite creaţii ale societăţii actuale. Şi dacă văd că în drumul meu nu prea găsesc scurtături, ar cam trebui să-l schimb. Şi dacă nimeni nu mă ascultă ar trebui să tac. Şi dacă eu vad un pinguin în spasme şi cred că suferă, iar ceilalţi zic ca e fericit, ar trebui să cred ca e fericit. Pentru că fericirea convulsivă e o boala a Prezentului.  Şi dacă nu mă opresc există posibilitatea să realizezi că mintea unor omuleţi e invadată de idei care nu se încadrează, în mod necesar, în sfera normalului. Şi după ce ai citit toate aceste rânduri încărcate de Ceva, eşti sigur că vrei să continui să-ţi scriu? Întrebarea include şi un zâmbet…

♦♦♦

Având în vedere că întotdeauna am apelat la o formă de comunicare ce nu implică doar simpla fabricare de idei, ci încearcă să surprindă esenţa lucrurilor, îmi iau libertatea de a-ţi da un sfat, cu riscul de a părăsi sfera normalului: să nu uiţi vreodată că ai şi un suflet pe care te poţi baza - mintea îţi poate juca feste. Roagă-te când ai nevoie de ajutor!

Pricep că Sfatul meu poate genera acea expresie a feţei care nu inspiră tocmai ideea „inteleg ce vrei sa zici” şi poate se încadrează în categoria lucrurilor „puteam să trăiesc fără să aud asta de la tine” însă, nu fără motiv, am spus-o.

Pentru fiecare dintre noi  LUX AETERNA înseamnă ceva şi chiar dacă, în ceea ce priveşte încărcătura simbolică, poate nu există nici un punct comun, am considerat că nu fac o greşeală împărtăşind un gând în spatele căruia stau cele mai bune intenţii. Îmi place să cred că nu există bariere în ceea ce priveşte bunele intenţii.

A.

Maleahi este Ultimul Glas care răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru câteva sute de ani. Numele este un derivat de la „Mal-ac-Iah” care se traduce prin Mesagerul lui Iehova. Aşa cum o demonstrează numele, profetul este important numai pentru Mesajul ce-l poartă, nu şi prin sine însuşi.

          Zborul 0625. Companie aeriană privată, exclusivistă. Avion construit de Bombardier, model Global 5000, modificat. Misiunea şi statutul îl făceau să treacă neverificat. Ajunsese la bordul aeronavei, îmbarcat alături de ceilalţi pasageri. Păşea firesc, elegant, relaxat. Demn şi hotărât. Stăpân pe sine. Este îndeajuns de disciplinat încât să se controleze şi să pară natural. Până la locul indicat de însoţitoarea de zbor, rezervat chiar de el cu multă vreme înainte, îşi făcuse o listă mentală a tuturor Victimelor, aproximativă. Ceva mai mult de douăzeci la număr. Toate din clasă socială mult peste cea medie, de vârste şi naţionalităţi diferite.

Zborul 0625

          Pentru o singură dată în viaţă, prima şi ultima oară, nu-şi luase nicio măsură de prevedere ca să scape cu viaţă după ce va fi îndeplinit Misiunea. Şi Ea făcea parte din Plan, iar martiriul îndurat pentru Crezul Său devenea mai eficient, mai Luminos decât o Simplă Crimă.

          Îl treceau transpiraţii reci, dar nu se temea de inutilitatea Planului. Ştia că doar Cei Norocoşi, cei care fac, aceia sunt în măsură şi deţin puterea de a schimba Lumea din temelii. Adică aceia care intervin în comportamentul, mintea şi sufletul celui mai mare număr posibil de oameni. În viaţa şi în moartea lor.

          Un alt lucru e cert. Dacă totuşi ar scăpa cu viaţă, stigmatele lăsate de Eveniment s-ar transforma într-o Medalie câştigată după o luptă purtată în numele Crezului şi al Viselor Lui. Totuşi, o gratitudine lipsită de sens, redundantă chiar, insuficientă. La limita laturii sale umane, îşi acceptase destinul şi urma să lase lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, căci o Personalitate ce rămâne în istorie este cea care se dăruieşte, nu se justifică. Un soi de răscumpărare a Visului Comun prin Jertfire Totală. Dacă încerca să-i scape era conştient că îşi va dărui doar trupul Călăilor care judecă doar gesturile lăsând la o parte, ca nesemnificative, motivele ce se află în spatele oricărei acţiuni considerate nesănătoase pentru Societate, nu şi Sufletul. Gâdele s-ar fi legitimat prin însăşi anvergura Victimei sale.

          Cât avionul încă rula pe pistă înainte să se ridice în aer, la început, s-a ridicat în picioare, cu arma-n mâna dreaptă. Le-a explicat cu voce calmă, diferită de cea voioasă dar rece pe care ceilalţi pasageri o auziseră înainte ca avionul să se pună în mişcare, că totul constă în călirea psihică, că doar reuşind să se controleze urmau să fie convinşi că nimic rău nu li se va întâmpla. Şi astfel totul va decurge normal, căci numai Oamenii care nu se tem de moarte pot, într-adevăr, să făurească Minuni.

          A apăsat apoi butonul detonatorului convins că Sufletul Tuturor se afla deja în Paradis, iar amintirea lui va rămâne vie în Anotimpul pe care-l trăise atât de intens. În ciuda celor spuse, auzite ori trăite, întotdeauna trebuie să te aştepţi la Lovitură. În orice clipă. Şi atunci nici efectul nu va fi chiar atât de nimicitor. De-a lungul pistei deja închise, agitaţie mare. Flăcări, fum înecăcios, reflectoare, bliţuri, luminiţe roşii, luminiţe albastre…

Afară ninge iar, e frig şi iarna a venit în casă…

          Mai întâi, căci oricum pierduse procente din partea mămicilor mai sensibile şi a prefăcuţilor cu sentimente paterne democratice. Mai apoi, pentru că ar fi ratat voturile din partea acelor masculi emancipaţi vizibil-sexual care l-ar fi apreciat pe Mirrrcea mai mult, să-l vadă răsfăţat şi fluturându-şi urechiuşele de plăcere. În mod evident, tot Geoană ar fi câştigat simpatia femeilor în general, măritate sau nu, refuzând să-i tolereze alegerea doar cele care şi-au surprins fostul soţ iubit oral, cum se cuvine, de o altă femeie. Scandal ar fi fost sau nu, dar noi, oricum, am fi inventat unul. În plus, Mircea Geoană era, în mod evident, îndeajuns de tensionat şi femeia doar l-a muiat (MUIÁ, moi, vb. I., Tranz. și refl., A face să devină sau a deveni mai moale, mai puțin consistent, mai puțin țeapăn), ne-a şoptit-o şi Vântu.

          Sexul Politic nu s-a inventat nici la Casa Albă în Biroul Oral, pardon, Oval, nici n-ar fi dat peste cap, peste măsură, firavul procent care l-a detaşat pe Unul de celălalt. Dinozaurii poate n-ar fi făcut aşa ceva, iar ei sunt dispăruţi. O muie mică nu strică şi n-ar trebui să supere pe nimeni. Nici măcar în campanie electorală!

- Tu eşti Mircea?

- Da, Domnule Preşedinte!©

          Sunt unul dintre acei români, 5.243.359 la număr, pe care în cursul acestei seri Mircea Badea i-a identificat drept “împuţinaţi mintal“, chiar dacă nu am primit vreun RON să-l susţin pe Traian Băsescu. Am făcut-o datorită convingerilor personale şi caracterului meu neşlefuit politic şi electoral. Aceleaşi convingeri care nu izbutesc să-mi antreneze niciunul dintre cei doi neuroni spre a-l urmări consecvent, în fiecare seară lucrătoare, pe Mircea Badea maimuţărindu-se cocoţat şi jenat de Antena din fund. România lui să-l ţină ocupat tot timpul!

          Sunt unul dintre aceia care pretinde, în cumplita-i întunecime şi necunoştinţă de cauză, că are niscai noţiuni despre sistemul mass-media. Drept urmare, am curajul deranjant să afirm şi să comentez decăderea presei din România (aşa cum îi şade bine oricărui idiot care generalizează!) urmare a presiunii vieţii politice şi a relaţiilor homosexual-vulgare (plastic!), nefireşti, dintre trusturile de presă cu politicul. Pe diferite filiere şi neţinând seama de spiritul jurnalistic care parcă nicicând nu s-a inventat, menirea canalelor media (înfricoşător-istorică evidenţa acestui fapt de-a lungul recent epuizatului scrutin prezidenţial) a fost privată (PRIVÁTĂ s. v. closet, toaletă, vece) de orice romantism constructiv şi nu a avut drept scop decât interese extra-mediatice.

          Sunt unul dintre aceia care i-a admirat Gabrielei Vrânceanu Firea şi altceva decât picioarele, însă imaginea de prostituţie mediatică la atingerea exit-pull-ului mai mare-n procentaj favorabil lui Mircea Geoană nu m-ar putea atrage la o Femeie. Antenele ei au fost sigure “PE (!) victorie”, în vreme ce Domniţa şedea crăcănată dedeSUPT!

          Sunt unul dintre aceia care fraternizează în panseu cu pesedista Steluţa care susţinea în urmă cu câteva ceasuri, telefonic în direct, printr-un ricoşeu de limbaj corect gramatical şi raţiune, faptul că PD-L a fraudat în mod evident alegerile în Bucureşti pentru că ea s-a dus la urnă odată cu toţi cei opt membri ai familiei şi, toţi, l-au votat pe Mircea Geoană, iar el tot n-a ieşit Preşedinte!

          Sunt unul dintre aceia care l-au văzut pe Mircea Geoană imbecilizându-se de faţă cu televizorul, ţopăind autist, replicând fals, “prostănăcit” a nu ştiu câta oară de oamenii lui de partid, dezmierdat liberal (”Domnule Preşedinte Mircea Geoană…“) de către Crinul Neprezidenţial. O ţine şi asta de doza de pitoresc fără de care tabloul electoral al lui 2009 ar fi fost incomplet.

          Sunt unul dintre aceia care clamează faptul că studiază atent viaţa politică şi a urmărit sârguincios şi până-n zori orice dialog electoral. Am sacrificat orice şi oricât de dragul discursului electoral al oricărui candidat, spre analiza echilibrată a comunicării politice nemaiîntâlnite la noi.

          Sunt unul dintre aceia care au habar în ce măsură contează fiecare valoare a diplomaţiei de orice fel, cât contează observaţiile Celor Mari care sunt cu ochii pe odrasla vicleană şi imatură ce se bălăceşte-n nămolul naţional. Acum sunt convins de influenţa imaginii externe a unui stat cu pretenţii, tot atât cât cred în importanţa celor din Neamul Meu, oricare ar fi distanţa ce mă desparte de dumnealor, condamnând cu vehemenţă cultura sfidării şi a ignoranţei vizavi de aceştia.

          Sunt unul dintre aceia care i-au auzit pe ambii candidaţi împreună cu susţinătorii lor îndemnându-şi adversarul, bătut în procente sau nu, să aibă Decenţa şi Demnitatea Învinsului.

          Sunt unul dintre aceia care consideră că PSD nu s-a folosit de fraudă ori mită electorală, întrucât nu mi-a fost dat să trăiesc aşa ceva. Nu am primit nimic, deci nu a existat!

          Sunt unul dintre aceia care ştie despre Premierul Nevalidat, dar care i-a apreciat isteţimea şi eleganţa de a accepta totul electoral şi de a rămâne pe Scaunul lui.

          Sunt unul dintre aceia pe care nu “pârghiile PD-L Timiş” (Titus Corlăţean) l-ar fi scos în Piaţa Victoriei odată cu semnarea obraznică a Pactului Ocult-Electoral cu Timişoara.

          Sunt unul dintre aceia care nu-l va mai susţine nicicând pe Gheorghe Ciuhandu, am Timişoara Mea.

          Sunt unul dintre aceia care îi cunoaşte şi recunoaşte Preşedintelui neajunsurile, unul dintre aceia care ştie unde, când şi cum greşeşte Traian Băsescu.

          Cu toate astea, sunt unul dintre aceia care L-au votat! Şi nu sunt singurul, mai sunt alţii ca mine.

N-am să fiu singur vreodată!

           Pentru sentimentul ce-l port României, am ales să nu transmit nimic cu ocazia Zilei Naţionale! Am preferat această formă de respect, ca un moment de linişte intermediară, de reculegere, zgomotului barbar-electoral pe care suntem nevoiţi astăzi să-l respirăm. Mai mult decât atât, aş fi preferat să nu aud şi să nu văd (aş fi tăcut!) că Oculta Electorală (Geoană-Antonescu-Johannis) a trecut graniţele Oraşului Mare la invitaţia lui Ciuhandu. Sunt mândru de Jumătatea Mea de Timişoara! Am pretins RESPECT! Am fost răbdător…

AVERTISMENT: Material aproape electoral interzis ignoranţilor cu drept de vot ! Materialul conţine expresii cvasielectoral-vulgare, comportament electoral deviant şi lipsă de bun simţ explicită din partea personajelor care trăiesc din activitate politică în România. Deci, NU conţine „cei 7 ani de acasă” şi vizionarea lui este strict interzisă pentru cei sensibili la vulgarităţi necontrolate. Lectura în continuare a acestuia reprezintă un accept din partea Dumneavoastră şi are rolul de a absolvi autorul de orice responsabilitate juridică, nu şi de judecată! Refuzul, pe alocuri idiot, de a face acest lucru NU anulează teoria conform căreia suntem ceea ce votăm!

          Spre a continua Demersul început şi dincolo de toate viciile anterior menţionate, mă simt obligat constituţional de către Articol şi fidelitatea faţă de Statul în care trăiesc să le scriu cititorilor mei, cu mult mai isteţi decât ai lor la un loc! Să încerc să las totul deoparte, să-mi impun abandonul oricărei note de subiectivism şi să fac o analiză reală a situaţiei electorale pe care o trăim, nu doar eu, că-s obiectiv!

          Aşadar, autosilit să fac abstracţie de manipularea mass-media (ignor realmente Antenele şi Realităţile de ordinul ficţiunii cât să mi se întoarcă stomacul pe dos, cam tot atât cât nu ţin seama de alte canale media cu aceeaşi menire!), zăbovesc obiectiv, preţ de un aliniat sau două, asupra aspectului comunicării publice, în general, al comunicării politice, electorale, în mod particular!

          Într-un stat de drept al anului 2009, comunitar-european şi atlantist deopotrivă, absenţa unora dintre candidaţii la o cursă electorală atât de importantă, odată cu ultima Confruntare oficială, este intolerabilă. Vom plăti pentru asta cu vârf şi îndesat!

          Campania electorală pentru funcţia de Preşedinte al României din anul de graţie 2009 este cea mai interesantă din toată istoria românilor. O campanie de gherilă, calculată din timp, gândită şi razgândită (abandonul guvernării PSD la secundă, dezvăluirile asimetrice ale PNL ca nişte lovituri chirurgicale, referendumul isteţ al Preşedintelui), condimentată cu toate aspectele manipulării, eficientă, profesionistă, puternică, explozivă, acroşantă (sîc!), NOUĂ!

          Sub aspect politic, după vreme îndelungată, românii toţi au renunţat la romantism (Kelemen Hunor, UDMR), poezie, „boemie” (Oprescu Sorin, candidat independent), nebunie (Corneliu Vadim Tudor, încă o dată, „jefuit” în închipuire de Mafìe tocmai când însuma peste limita admisă matematic de electorat şi căruia i s-ar potrivi de minune, odată cu fiecare candidatură, sloganul electoral „Peste 4/5 ani eu voi fi Preşedinte!”) şi prostie (George Becali I de România).

          O întrecere inedită care dovedeşte, dacă mai era cazul, că viaţa noastră politică este lipsită de esenţă, de spirit, de doctrină adesea. Pune diagnosticul şi dă verdictul dureros al faptului că NU avem clasă politică, ci doar o clasă muncitoare pe bani puţini şi electorală! Mai mult decât orice şi oricând, electorală.

          Pe liderii ai căror partide, adevărate maşinării de război electoral (PSD, PD-L şi PNL, în această ordine!) , i-au susţinut în seara Confruntării, i-am analizat atent. Dintre Cei Trei prezenţi, am putut remarca faptul că, dincolo de nepotrivrea cu apetitul meu prezidenţial, liderul liberal Crin Antonescu este singurul care încearcă să „asezoneze” o idee de campanie, una care însă nu e compatibilă cu realitatea din acţiuni. În plus, gestul, apariţia scenică, aerul ştrengăresc, ironia continuă, nefondată uneori (care prinde la publicul de divertisment!) nu-l vor face nicicând Preşedinte, altfel decât, cu puţin noroc şi încă un mandat, de partid.

          Totuşi, liberalii promit, deci folosesc Geneza Persuasiunii şi făgăduiesc Schimbarea, Revoluţia. Un discurs bun, dar lipsit de substanţă şi argumente. Încercarea nenorocoasă a modelului de moralitate (Tudor Chirilă) oferit de Crin Antonescu îl face să câştige tineretul şovăielnic electoral între 15 şi 25 de ani (cu prag electoral, garantat de Constituţie, la vârsta de 18 ani!). Răspuns bine intenţionat, în conformitate cu întreaga idee electorală, prost însă sub aspectul eficienţei. Pe deasupra, dintre milioanele rămase cu drept de vot, câţi dintre aceia care au trăit-o îşi mai doresc o Revoluţie, măcar la nivel conceptual?!

          Ceilalţi adversari au dat răspunsuri identice în teorie, totuşi diferit exemplificate sau argumentate. Cel Dintâi, Preşedintele (încă sau…încă 5 ani!), a dat răspunsul pe care, consider eu, l-ar fi dat oricare dintre concurenţi dacă sorţii le-ar fi dat şansa să răspundă înaintea celorlalţi – soţia – drept exemplu de moralitate pentru sine. Astfel, întrucât e imposibil de discutat asupra moralităţii Doamnei, Traian Băsescu a dat un răspuns bun, poate şi cu intenţia de a mai atenua episoadele de tip OTV „Elena Udrea”. Răspuns, prin definiţie recunoscută, bun din punct de vedere electoral. Personal-băsescian, în situaţie electorală, perfect!

          Mircea Geoană a dat răspunsul bun, în conformitate cu aceeaşi teorie şi şcoală electorală, însă exemplul prost ales – Preafericitul Părinte Daniel. Un răspuns tehnic, din Arta Manipulării de orice fel, în toate Timpurile şi în orice Religie. Exemplul idiot, nechibzuit, controversat, sinistru, deloc firesc!

          Democraţia contemporan-naţională se construieşte pe un principiu divers – celălalt nu e cu nimic mai bun decât mine! Mai mult, neputinţa sistemului democratic rezidă tocmai în faptul că aceia care deţin puterea politică şi economică au la îndemâna lor o grămadă de metode eficiente prin care să influenţeze, să manipuleze opinia publică în favoarea lor. Personaje, nu personalităţi, care se ocupă astăzi de răspândirea informaţiilor „de încredere” şi care au uitat că sunt obligaţi şi datornici să lămurească masele electorale. Pentru că, se ştie, chiar şi un individ copleşit de discernământ ar putea trage concluzii politice absurde atunci când nu are cunoştinţă despre fapte. Sunt clipe de cumpănă, profund-importante în viaţa politică naţională, vremuri grele când persistă tensiunile şi instabilitatea, iar Poporul ajunge să fie, la rându-i, dezechilibrat şi, aproape firesc, să urmeze lideri vicleni şi dezechilibraţi. Când masele sunt stăpânite şi conduse de starea de nebunie comună, TREBUIE să iei atitudine deoarece, pe termen lung, duşmănia şi ostilitatea nu pot domina decât dacă oamenii sunt şi ei dezechilibraţi.

           În afară de acest Demers pe care mi-l asum în totalitate, nu mai există climat favorabil acţiunilor etice. Rareori oamenii mai se-ncred unii-n alţii şi atunci născocesc Binele. Alteori, doar nu se întâmplă astfel! Mai multe se vor limpezi odată cu următorul Răsărit…

SĂ VOTAŢI BINE! Votaţi-mă pe mine, Vă rog…

AVERTISMENT: Material aproape electoral interzis ignoranţilor cu drept de vot ! Materialul conţine expresii cvasielectoral-vulgare, comportament electoral deviant şi lipsă de bun simţ explicită din partea personajelor care trăiesc din activitate politică în România. Deci, NU conţine „cei 7 ani de acasă” şi vizionarea lui este strict interzisă pentru cei sensibili la vulgarităţi necontrolate. Lectura în continuare a acestuia reprezintă un accept din partea Dumneavoastră şi are rolul de a absolvi autorul de orice responsabilitate juridică, nu şi de judecată! Refuzul, pe alocuri idiot, de a face acest lucru NU anulează teoria conform căreia suntem ceea ce votăm!

          Mai-nainte de orice, cuvine-se a preciza următoarele aspecte: NU am nicio apartenenţă politică, ori culoare – conform Legii şi cunoscând Articolul 292 din Codul Penal cu privire la falsul în declaraţii, mărturisesc faptul că nu am desfăşurat activităţi de poliţie politică (spre deosebire de personajul dat drept exemplu de moralitate !!! la Confruntare de către Păpuşica elegant înţolită a pesedeilor – Părintele Daniel) înainte de decembrie 1989 şi nu fac nici acum, rămâi liniştit(ă)! – , NU cred în existenţa heruvimilor în politica românească dar, paradoxal, chibzuit-instinctual, l-am votat pe Traian Băsescu. Cu toate acestea, e bine să-ţi intre bine-n cap următorul fapt: calitatea de membru de partid, în lumea de astăzi, este ceva pentru care niciun cetăţean nu e obligat să dea socoteală!

          Traian Băsescu a greşit, greşeşte şi va continua să o facă (deci, este uman!), poate mai covârşitor în postura de învingător , după 6 decembrie. Marea Lui lipsă de tact, absenţa oricărei trăsături de diplomaţie care slăbeşte imaginea externă a României şi încăpăţânarea autoritară de a rămâne Jucător vor crea în continuare Valuri şi Dezordine. La Capătul Ei, spus-am odinioară, cu uşurinţă se va instala Noua Ordine! O ordine naţională, internă, căci e lesne de priceput faptul că nu ne vom schimba în ochii celorlalţi, atâta vreme cât ochii noştri sunt încărcaţi de negură.

          NU simpatizez partidele politice lipsite de mentalităţi potrivite, de doctrine neprobate ori inexistente, deci, în condiţii normale, nu aş pune ştampila în chenarul PD-L! Mă consider de orientare şi mentalitate liberală, înclin să aleg, atunci când au coloană vertebrală (deci, de la vertebrate în sus!), liberalii (PNL).

          În viziunea mea, Crin Antonescu NU este prezidenţiabil (şi, drept dovadă, nu mai există decât în Alianţe Obscure, incompatibile doctrinar, imposibil de înţeles altfel decât interesate şi cam tot atât de durabile, cât a ţinut efectul lui electoral!) . Nu poate trece vreodată drept Preşedinte de Stat, n-are substanţă!

Argumentez în cele ce urmează. Totul, căci aşa se cade!

          Pe Mircea Geoană l-am apreciat în Vremea Diplomaţiei, convins şi de faptul că nu întâmplător el a fost cel care a reprezentat România la Washington (nefăcând abstracţie de „organigrama-i genealogică”), acum e un tăntălau politic cu impresii de eleganţă ţinut în braţe şi împins spre înaintare (nu neapărat Înălţare – Înscăunare!) de către singurul Partid în stare de autodistrugere şi reinventare, ambele la intervale înfricoşător de mici de timp. Asta presupune profesionalism, eficienţă, pragmatism şi, ceea ce ar trebui să sperie, un mecanism de inspiraţie sovietică existent care a funcţionat şi va funcţiona multă vreme de acum înainte dacă nu conştientizăm pericolul ce-l presupune. Teama însemnatelor fragmente din trecut care pot deveni (din inconştienţă ori ignoranţă) viitor ar trebui să deschidă ochii mai întâi, apoi Lumea.

          Soldăţeii ce i-am întâlnit şi pe care i-am ascultat în zilele ce-au trecut votează roşu, cu social-democraţii. Generaţia lor, în cel mai bun caz, a auzit de Revoluţie la concertul PNL şi ştiu despre comunism de prin piesele muzicale ce le ascultă. Machiavelic, aş confirma un lucru deja spus şi binecunoscut – războaiele şi revoluţiile aparţin celor tineri, căci ei sunt în măsură să le poarte, dar copiii ăştia, stângaci şi pretenţioşi, nu se vor descurca nici cu dânşii şi vor alerga să scape de responsabilităţi convinşi că se-ndreaptă spre Izbândă! Când certitudinile lipsesc, e aproape normal să ai îndoieli! Sunt de părere că dreptul de vot ar trebui să reprezinte ceva fundamental-constituţional abia după împlinirea vârstei de 25 de ani. Pân’ atunci şi, măcar, în anii dinainte, câţi dintre puştanii noului val se preocupă de soarta lor?! Câţi aleg cu discernământ şi convingere, câţi…?!

Nici eu nu pot vota PSD, pentru că NICI EU NU POT SĂ UIT!

VA URMA…

          Am văzut din Minunile Lumii, metropolele impunătoare şi oameni ce trăiesc în sufletul lor. Am fost martor la miracole sub bolta înstelată şi senină, am simţit revărsarea de trăiri prin maiestoase încăperi şi istorice hemicicluri, am descoperit Capriciile Zeilor. Necondiţionat, rămân mereu, în felul meu, Ambasadorul Oraşului Mare şi nădăjduiesc a rămâne timp cât mai îndelungat nevizitat de maladivii demoni ai orgoliului.

          Abia la Sfârşit, când persoana pe care o voi întâlni nu va fi după Chipul şi Asemănarea celei zărite în icoane, voi considera că am greşit Drumul!

          Niciodată n-am fost mai bătrân decât astăzi! De prisos să precizez că această părere nu mă angajează decât pe mine.

          Şi dacă, totuşi, Coroana se potriveşte…?!

         La foarte scurtă vreme, Rambo s-a instalat pe locul întâi la încasări şi a dat naştere unei adevărate „Rambomanii” care s-a  răspândit mai  repede decât incendiile declanşate de focoasele eroului. Însăşi Ronald Reagan, Actor politic la acea vreme, făcea următoarea remarcă – După ce am văzut Rambo aseară, ştiu ce trebuie să fac data viitoare ! – cu ocazia unui discrus în faţa naţiunii cu prilejul eliberării a 39 de ostatici americani sechestraţi după ce zborul 847 al Companiei Trans World Airlines fusese deturnat. Ulterior apariţiei filmului, psihologii americani au început să descrie o manie războinică la copii şi au apărut peste tot referiri sau afişe cu imagini din film reprezentându-l pe Rambo. Curând, termenul Rambo a devenit sinonim cu „dur”, „viril”, „patriot”. Filmul a instigat la violenţă, a făcut victime.

          Spectacolul Rambo a atras aprecieri şi audienţă internaţională, în vreme ce Efectul a circulat în întreaga lume, instalându-se ferm în folclorul Statelor Unite şi continuând să producă violenţă. S-a discutat la nesfârşit despre film ca despre o expresie a semnelor timpului. Rambo a devenit o figură de popularitate internaţională mobilizând un fenomen de identificare în jurul figurii sale, făcând referire chiar şi la politica internaţională şi la contradicţiile Războiului Rece.

           Cultura Media explică întregul fenomen. Una dintre funcţiile de bază ale mass-media, cea de culturalizare, admite că prin conţinuturile pe care le oferă presa publicului, se transmit şi se stabilesc norme de comportament general acceptate, convenţii tacite ale unei societăţi. Aspecte ale acestui proces de „culturalizare” au fost controlate, rând pe rând, de către familie, mediu social, şcoală şi biserică. Presa a preluat, odată cu dezvoltarea şi creşterea ponderii Ei, acest rol de formare.

           Lăsând la o parte funcţia de culturalizare a presei, cuvine-se, în situaţia în care se doreşte lămurirea acestui discurs, să ajungă-n colocviu o altă sarcină, poate mai relevantă, a mass-media şi anume, funcţia de informare, aia care susţine că oamenii ce alcătuiesc Marele Public evaluează ţinând seama de informaţiile primite din presă, importanţa evenimentelor (fapte de presă, deh!) care se prea poate să-i „prejudicieze” în mod direct, anticipează, într-un cuvânt, reacţionează. Oferă răspuns unui mesaj ce nu reprezintă doar o sumă de informaţii, ci mai degrabă o viziune cultural-determinată asupra unor informaţii. Realizate prost, transmise iresponsabil, interpretate imbecil-uman, aceste informaţii duc la apariţia unor disfuncţii, aici, creează panică, o senzaţie de spaimă subită ce poate acapara o întreagă colectivitate.

           La noi, poporul (cu mici şi mare !) a asaltat Institutul de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei BALŞ” convins că suferă de Noua Gripă. Vestea că virusul se împrăştie cu repeziciune a creat panică printre ai noştri care au asaltat, dezordonat şi gălăgios, balcanic, spitalele plaiurilor noastre. Pseudo-suferinzii s-au apucat de gâtul autorităţilor, nesocotindu-se îndeajuns de băgaţi în…seamă, considerând timpul dă stand-by prea lung şi luând la socoteală aproape pe degete, copilăreşte, numărul acelora care se ocupă de dumnealor.

           Mai mult, Streinu-Cercel, deja fost Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii, a demisionat în mai puţin de o lună de la numire, nu pe motiv că n-ar avea dreptate, ci pentru că a comunicat prost, iresponsabil, transmiţând mesaje care acidulează şi dă bătăi de cap infinit mai mari acelora responsabili de întreaga situaţie.

           Ipohondria naţională, binecunoscută şi recunoscută, s-a activat numaidecât.

           Antidotul-leac nu-i, nici el, sută la sută sigur. Asemenea prezervativelor. Te poţi folosi de ambele situaţii, dar tot te face praf un tir apărut cu farurile-i îndreptate spre tine pe sensul tău de mers şi, se ştie, în asemenea situaţii arta medicală presupune să-l binedispui pe pacient, până ce Natura, într-un final, găseşte Leacul. Natura, acea drăgălaşa domniţă căreia îi datorăm aproape totul : gripa de orice fel, poliomielita, varicela, sifilisul, tuberculoza, lepra, ciuma sau cancerul. Salvaţi Natura ! Spre nenorocul comun, Cultura (media, mai ales !) are o influenţă extraordinară asupra poporului nostru. E prea balcanică !

ÎNTREBAREA „OTV” A ZILEI : Aţi avut vreodată gripă nouă, şi dacă da, câtă ?

          Inimile toate sunt făcute pentru acelaşi număr de bătăi. Contează cât de intens trăieşti…

          Nu-mi rămâne decât să-mi ating visele, e singura demnitate aşteptată, una care ieri s-a reinventat dar exista deja. Şi pentru tine, până la Capăt. Dus-Întors…

*

În Semnul Balanţei, tu ai făcut să nu pierd! Îţi mulţumesc!

Un alt material dedicat victimelor terorismului şi stării de înapoiere culturală de orice fel. Iarăşi, victimelor care deja există şi, din nefericire, vor mai exista.

          Apariţii brutale şi imprevizibile, fugitive şi lipsite de orice urmă de speranţă, care se învârt în jurul morţii. Un amestec de violenţă şi emoţie, de ură şi teamă care blochează orice gândire şi inhibă analiza raţională. Încărcate de conotaţii negative, acţiunile teroriste presupun distrugerea Celuilalt - în aceeaşi măsură, fizic şi moral - şi, într-o abordare ceva mai raţională, dar nu atât de teoretică, par a se îndepărta de orice logică atunci când sfârşesc prin a reprezenta o simplă exaltare, de la distrugere la autodistrugere. Mai presus de impresiile imediate dincolo de aparenţe şi de verdictul unei strategii de luptă absolută, lipsit de milă şi încărcat de vicii, terorismul poate însemna ultimul bastion al unei idei moarte, sensul cel din urmă al unui abandon al Cauzei pe care Atacatorul pretinde că o promovează. Conştiinţa finală a Eşecului ei. Şi astfel s-ar scrie Romanul unui Atentat nereuşit, unul care, rămas neştiut de nimeni, s-ar solda cu un eşec.

          Prima Victimă a acestei Întâmplări Asimetrice este adevărul. Sfârşitul este aproape instantaneu, nu rămâne timp să doară. Marea Distrugere a început în clipa când a intrat în Sala Primului Recital, socotind că numai ce este “violent” poate deveni etern. Agresorul - Terorist a pornit numărătoarea inversă a centurii ce o purta:  480 de secunde, mai puţin de unsprezece minute, opt în cap. Cu expresie aparent calmă, Agresorul - Terorist devenit Asasin a aşteptat nehotărât minutele să se scurgă, privindu-i pe toţi cei prezenţi la Eveniment. Din locul în care se oprise, distanţa până la Victimă era destul de mare, calculată astfel încât să nu moară nimeni, explozia rănind doar pe câţiva. Dacă ar fi vrut să ucidă pe cât mai mulţi dintre ei, ar fi avut vreme suficientă să se apropie şi să se arunce în aer în mijlocul tuturor. A rămas la distanţă. Zâmbea trist. Doar Cei Norocoşi au apucat să zărească, la gâtul Asasinului, Crezul fanatismului lui, Semnul unei existenţe supratemporale, adică vieţuirea într-un timp copleşit de eternitate. Urmase Calea Nebunului şi supravieţuise Sindromului, acum era încercat de Paradigma Nemuritorului.

          Aceste cuvinte, imagini şi situaţii ce pot fi trăite de oricine desăvârşesc un Spectacol de emoţie, sunet şi Lumină cu audienţă distinsă, un public ce savurează chiar şi un Atentat întâmplat într-o sală de recital.

          Am ştiut să construim, când a trebuit am aruncat totul în aer şi apoi am reclădit. Făurim mai departe slăbiciunile şi neajunsurile, crimele şi ticăloşia, sublimul uneori, după Chipul şi asemănarea noastră.

Victimele vor Cuceri Cerul! În Eternitate…