Încep cu o mărturisire: materialul aceasta s-a născut din curiozitatea şi interesul personal referitor la tot ceea ce are legătură cu relaţiile internaţionale, politica şi diplomaţia mondiale. În plus, am dorit să adaug din cunoştinţele acumulate de-a lungul anilor de studiu ceea ce am învăţat despre comunicare. Demersul meu nu-şi are, în mod obligatoriu, locul printre capodoperele teoretice ale diplomaţiei sau ale comunicării, prin excelenţă, întrucât nu face altceva decât să trateze despre ceea ce se întâmplă „înaintea uşilor închise”.

Cu o jumătate de secol şi ceva în urmă, vapoarele cu aburi înlocuiau vasele cu pânze ca mijloace de transport pentru comunicarea diplomatică. A urmat telegraful, telefonul şi zborurile cu avionul. Calculatoarele şi comunicarea fără fir şi-au făcut loc, oarecum nefiresc, în activitatea elegantă şi protocolară a diplomaţiei, mai ales sub forma mesageriei electronice. Care trebuia să fie următorul pas? Mintea nu depăşea, nu cu foarte mult timp în urmă, capacitatea de înţelegere.

Un trimis special la Washington îşi face rezervare pentru cazare prin Internet, primind o confirmare prin mesageria electronică. În acelaşi timp, programează o cină de afaceri la restaurantul preferat din Atena, în timp ce confirmă prezenţa la evenimentul organizat la Palatul Elysée la care a fost invitat. Tot prin Internet.

Caracterul nedemocratic al alegerilor iraniene este scos la iveală şi strigat în lumea-ntreagă, tot prin intermediul Internetului. De asemenea, ar fi fost imposibil de spus povestea căderii, în 2000, a preşedintelui filipinez Estrada, fără să ţinem seama de câte mesaje şi-au permis filipinezii să coordoneze, la o viteză şi scară ce nu sunt disponibile altor canale media. În mod similar, simpatizanţii primului ministru spaniol – José Luis Zapatero – au folosit acelaşi suport virtual pentru mesajele expediate, cu scopul de a coordona înlăturarea, în 2004, a Partidului Popular, în numai patru zile. În 2009, „rebelii” anticomunişti moldoveni au mobilizat, în mai puţin de 36 de ore, aproximativ douăzeci de mii de protestatari utilizând reţelele de socializare. De asemenea, sud-coreenii s-au adunat şi împotrivit importurilor de carne de vită, în 2008, manifestându-şi nemulţumirile direct în public, prin publicarea fotografiilor, imaginilor video, tot online, fără permisiunea sau ajutorul autorităţilor statului ori ale mass-media profesioniste. Toate prin Internet.

Un egiptean de rând, Jamal Ibrahim, şi-a botezat fiica „Facebook”, cu intenţia de a plăti tribut reţelei sociale care a contribuit la destituirea lui Hosni Mubarak. Influenţa noilor tehnologii în Tunisia, având ca suport Internetul, a avut impact. Mediile de socializare – Facebook şi Twitter sunt mai des folosite decât presa scrisă sau televiziunea în ceea ce priveşte informarea. Fără nicio urmă de îndoială, Facebook a jucat un rol deosebit de important în difuzarea informaţiilor din Tunisia în străinătate şi invers, reprezentând un instrument de comunicare prin intermediul căruia manifestanţii tunisieni au stârnit ecoul unei lumi întregi.

Iată doar câteva situaţii care pot atrage atenţia asupra faptului că Internetul devine, dacă nu indispensabil, măcar deosebit de util ca instrument la îndemâna oricui doreşte să înţeleagă mai bine răsturnările de situaţie de pe scena internaţională. Şi nu doar atât.

Latura comunicării este fundamentală în exercitarea politicii externe, iar aspectul său informaţional este unul realist, procesul negocierii stând la baza îndeplinirii scopurilor. Strâns legată de acest element-cheie al activităţii diplomatice, tehnologia informării – Internetul, în mod deosebit – se poate dovedi a fi instrumentul deosebit de util.

De altfel, este recunoscut deja faptul că diplomaţia se numără printre domeniile care au fost foarte mult influenţate de evoluţia Internetului. Diplomaţia clasică a întâlnit situaţii în care a eşuat, iar mecanismele ei tradiţionale au necesitat, de cele mai multe ori, prea mult personal şi s-au dovedit deosebit de costisitoare din punct de vedere al resurselor şi oportunităţii. Metodele tradiţionale de diplomaţie se schimbă, aproape cu fiecare zi, iar diplomatul de astăzi, care nu este familiarizat cu lumea Internetului, se află, în mod cert, într-un dezavantaj evident. Calea până la ambasadele virtuale şi o modalitate de reprezentare virtuală la nivel internaţional este lungă.

Revoluţia în curs pe suport virtual poate fi deosebit de pasionantă, utilă, uneori chiar benefică. Ea va influenţa pe termen mediu şi lung, durabil, mai toate practicile cunoscute, de-o asemenea manieră încât să le oblige a-şi regândi conţinuturile. Voi încerca să pun piatra mea de temelie la acest edificiu pentru că, se ştie, în intervalele în care au loc metamorfoze de anvergură, aceia care nu se adaptează ritmului dispar: ca indivizi, ca grupuri, cercuri sau elite, colectivităţi sau naţiuni.

Acesta este preţul (R)evoluţiei!

Cristi FERKEL

Am copilărit la comun, într-unul dintre cartierele de inspiraţie comunistă, lipsite de forme, sens, culoare sau vreo disciplină. Împreună, la vreo 14 ani neîmpliniţi, am pus la cale un „ziar de bloc”. Cristi şi-a asumat partea grafică, eu m-am ales cu textele, încercând să ne atragem, în cea mai dulce ipostază, laudele vecinilor de la ambele scări care să consfinţească bravura, priceperea şi fărâma de vocaţie ce ne-a îndemnat să ne petrecem altfel zilele de joacă în curtea blocului. Asta, fără să avem măcar habar de ce avea să urmeze şi să mă oblige, într-un gest aproape nobil, să Vă scriu despre el! E drept, vocaţia este strâns legată de intuiţie, o etapă a evoluţiei prin care păşim pe un drum propriu, îndreptându-ne spre ceva nenumit, dar intuit. Vocaţia nu este ţintă, ci Cale, orientare, poate un Drum.

Cristi este artist, eu scriu despre el. El face artă, eu scriu despre el. Facem artă, se spune, atunci când comunicăm prin intermediul formelor, a materialelor folosite în creaţie sau a culorii, atunci când toate la un loc se pot lega între ele într-o manieră mai mult sau mai puţin pe înţelesul minţii noastre. Totuşi, aceste forme, texturi sau culori capătă Sens!

De altfel, tot de aici izvorăsc şi acele percepţii ale lumii înconjurătoare care, uneori, depăşesc graniţele obişnuite ale senzorialităţii devenind o trăire nemijlocită a imaginarului! Sau a realităţii. Punct.

VĂ MULŢUMESC!

„Mă gândesc dacă a rămas cineva fără mulţumiri, adică ne-mulţumit, iar dacă totuşi este astfel, aş dori să dăruiesc un mulţumesc-rucsac, unul care să le cuprindă pe toate şi pe toţi. Ca fapt divers, vreau să vă fac şi o mărturisire, un fel de confesiune: în momentul în care am primit mesajul-invitaţie, am observat două locaţii – Cluj-Napoca şi Bologna. Mi-am făcut bagajele convins că este vorba despre o călătorie, ştiind despre cursele companiilor aeriene care zboară între Cluj şi Bologna. Nici n-am fost prea departe. Atât vreau să vă spun, am 27 de ani şi, până acum, fac cea mai frumoasă călătorie din viaţa mea!”

(Alexandru-Claudiu RÂŢĂ – Gala Profesorului Bologna, Cluj-Napoca, 2011)

Cred cu convingere că pasiunea poate fi un dascăl mai bun decât sentimentul obligaţiei, iar singura şansă de a scăpa efectului coruptibil al laudelor este să continui să lucrezi urmând acelaşi ideal.

Supravieţuind unui gest foarte puţin nobil (săvârşit de nişte omuleţi neinteresanţi nici măcar pentru dumnealor), impresionat peste măsură de sprijinul celor care au crezut în mine şi onorat de o distincţie greu de egalat măcar în plan personal, devine tot mai greu să te împaci cu faptul că, printre cei bine intenţionaţi, există rateuri care se fălesc cu interesul inventat şi mimat pentru Cauza Comună.

Gestul studenţilor mei mă va călăuzi de-a lungul tuturor vicisitudinilor acestui Demers, aducându-mi alinare, tărie şi o rigoare de neabătut, ce mereu va rămâne în picioare. Voi pleca abia atunci când va fi să mă duc, când Misiunea se va încheia. Şi o voi face cu aceeaşi eleganţă!

VĂ MULŢUMESC!

Spectacolul trebuie să continue…

Moravu' de Vest sunt Eu!

Absolut toţi aceia care se preocupă cu transmiterea informaţiilor vrednice de încredere, ce au menirea să influenţeze în mod pozitiv educaţia şi să orienteze cunoaşterea altora, îndrumându-i spre Adevăr, au obligaţia să-i lămurească pe ceilalţi, care, de-a lungul timpului, i-au oferit încrederea. Acest fapt, mai înainte de toate la un loc, pentru că oameni cu discernământ pot ajunge la concluzii absurde, induse, nedemne, dacă nu cunosc îndeajuns de bine contextul. Consider, aşadar, de bună-cuviinţă să Vă mărturisesc din ceea ce cred eu. De altfel, un răspuns jurnalistic. Aproximativ.

Cu ocazia celei mai recente întâlniri de seminar, împreună cu studenţii mei, am adus în discuţie actualitatea, acea trăire din cotidian care nu trebuie să sperie, ci să ne facă să pricepem ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Legea Educaţiei Naţionale – Numărul 1, din 2011 – este actualitate. Adică prezent, fie că-mi place, fie că nu. Legea rămâne Lege – rigid aplicată şi în necunoştinţă de cauză interpretată – precupeţirea reprezintă “metodologia” de aplicare a acesteia, adoptată de către universităţi şi senatele acestora. Sunt de părere că o Universitate autentică reuşeşte să se distingă nu doar prin maniera ei de conducere, de guvernare, ci şi prin sentimentele bine conturate de dreptate egală pentru toţi şi respect pentru orice individ implicat. Se ştie, când oamenii au încredere unii în ceilalţi, când nu sunt încercaţi de teama de-a nu le fi dezvăluite greşeli din trecutul recent sau grave neajunsuri existente, se poate crea un climat favorabil deciziilor şi acţiunilor etice. Alteori, doar nu se întâmplă astfel!

Actualii “tălmaci” ai Legii, aceia care au ales varianta aceasta de aplicare, reprezintă un pericol infinit mai mare pentru societatea românească (cea academică, mai ales!), decât va reprezenta vreodată Legea în sine. Căci Şcoala, centrată pe student – aşa cum ţinem morţiş să afirmăm, contrar realităţii (şi a actualităţii, deci!) – ar fi îndatorată să-şi propună întotdeauna şi fără absolut niciun compromis adoptat la “mica târguială” care să protejeze lipsa de performanţă, următorul obiectiv: Elevul care părăseşte amfiteatrul să aibă o personalitate armonioasă, autentică, sinceră şi dreaptă, nu să fie un “specialist” în Altceva.

Pentru Cei Norocoşi, răspunsul meu nu va putea fi interpretat decât ca fiind unul elegant, politicos, Altfel. Este un drept la replică aparent câtuşi de puţin, o luare de poziţie faţă de schimbările şi răsturnările de situaţie împământenite idiot sau eminamente interesat în cutuma balcanic-românească. Lumea ne cere câteodată să luptăm pentru lucruri ce nu le cunoaştem, pentru raţiuni ce niciodată nu le vom decoperi.

De acum înainte, un fapt mi-e clar: fragmente din trecut pot deveni, peste timp, viitor. Totuşi, am luat decizia să-l tratez altfel, acceptând în continuare niciun compromis. Socotesc, atitudinea potrivită atunci când eşti silit să părăseşti un oraş, lăsând în urmă certitudinea conform căreia pleci însoţit de o fanfară! Nu aştepţi nimic la schimb, chiar dacă ai putea avea totul. Am zis.

Profesorilor, colegilor şi studenţilor mei.

VĂ MULŢUMESC!

„Era greu pentru nişte popoare care obţinuseră de curând atât de multe, să ştie unde să se oprească”

- George Kennan, fost Ambasador al S.U.A. în Uniunea Sovietică (’50) şi Iugoslavia (după 1960), în 1993

„Spiritul Balcanilor este spiritul conflictului permanent. Fiind locuiţi de rase primitive, ei ne înfăţişează tabloul primar al luptei ancestrale dintre toţi şi toate. Unor naţii sau unor indivizi înzestraţi şi foarte educaţi, acest tablou le-ar putea părea o întruchipare a spiritului cavaleresc. Însă forţa dominantă a Balcanilor este, de fapt, spiritul teluric”

- Hermann Keyserling în Europe, după Maria Todorova, „Balcanii: de la descoperire la invenţie”

Pariul modernizării trebuia câştigat chiar şi ulterior, aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, în ianuarie 2007, nefiind altceva decât un moment, chiar dacă deosebit de important, în istoria ambelor state balcanice, văzute drept elemente ale unei stări de fapt – Balcanismul – sinonime cu regresul sau întoarcerea la tribal.

“Legaţi inextricabil, din punct de vedere geografic, de Europa, dar constituiţi, din punct de vedere cultural, ca altceva, Balcanii au devenit cu timpul obiectul a numeroase frustrări culturale, politice şi ideologice manifeste, ajungând să reprezinte summum-ul trăsăturilor negative şi reperul care a servit construcţiei, prin contrast, a imaginii pozitive şi automăgulitoare a <europeanului> şi <occidentalului>.”

Şi noi, românii, dar şi ei, bulgarii, ne-am gândit că „Europa Civilizată” va veni peste noi asemenea lui Moş Crăciun, în toiul nopţii, cât noi suntem în adormire, iar dis-de-dimineaţă vom regăsi darurile – respectul pentru reguli şi Statul de Drept, atitudinea civilizată, buna funcţionare a instituţiilor statului, ş.a. .

Balkanistan von Schengen

La scurtă vreme, am aflat împreună că Moş Crăciun nu există şi, după ce ne-am trezit la realitatea europeană, ne-am obişnuit cu gândul că tot singuri trebuie să ne cumpărăm cadourile. Bineînţeles, identitatea noastră balcanică – arhidiscutată şi răsdiscutată, învinovăţită istoric sau alteori folosită drept argument sau scuză – părea că va câştiga o componentă civică realmente necesară de la aderare şi până astăzi, când, tot deodată (dar nu împreună şi, evident, cu atitudine diferită faţă de reacţiile şi poziţiile celor aflaţi deja Acolo!) am hotărât să facem pasul spre Schengen. Astfel, România şi Bulgaria, balcanice amândouă, au fost, într-o oarecare măsură, vedetele mediatice ale ultimelor luni în presa europeană. Mai apoi, în zilele de sărbătoare dintre Anul Nou şi Sfântul Ion, am primit vestea occidentalilor: niciuna dintre ţări nu este pregătită!

Pe drumul către Schengen ne împingem, ne împingem reciproc. Gesticulăm obositor, mult şi des şi am sfârşit prin a face paşi aiurea. Un aspect rămâne cert: atât Bucureştiul, cât şi Sofia sunt dornice să adere la Zona de Circulaţie Liberă. Urgent! Dacă este posibil, încă din luna martie a acestui an. Pentru ambele, România şi Bulgaria, ce beneficiază de monitorizare sporită din partea Uniunii, este o chestiune de principiu, de onoare, să îndeplinească criteriile cerute de înalta societate europeană.

Fără îndoială, n-ar fi deloc rău dacă s-ar întâmpla astfel, în ciuda faptului că „nu sunt întrunite condiţiile pentru aderarea celor două ţări la Spaţiul Schengen”, au concluzionat miniştrii francez şi german de interne, într-o scrisoare adresată comisarului european pentru Afaceri Interne, la care se mai adaugă recenta luare de poziţie a Finlandei care s-a raliat Germaniei şi Franţei refuzând, la rândul ei, aderarea României şi Bulgariei.

Până să cânte cocoşul, liderii de la Sofia s-au lepădat de partenerul român, insistând să bată la Porţile Libertăţii şi menţionând faptul că fiecare stat trebuie tratat de sine stătător, nicidecum să fie tratate, ambele ţări candidate, drept o singură federaţie de state.

Cât este de realist? Câtă vreme Bulgaria şi România vor continua să facă drum comun? Aici lucrurile se complică. Aderarea la Spaţiul Schengen ar putea însemna un divorţ, după un mariaj lung şi aranjat.

România ar trebui să fie răbdatoare, să rămâne o vreme pe loc, evitând astfel, pe de-o parte, să sărbătorim prematur aderarea la Schengen şi, pe de altă parte, să privim incapabili şi vinovaţi la problemele pe care le ştim de mult. Vom continua să ne comparăm cu „ei”, convinşi că la „ei” lucrurile stau mai bine şi „la noi” ne-am dori să meargă la fel. Prin aderare, „noi” am deveni „ei”, măcar într-o interpretare formală şi, în plus, am rătăci cel mai însemnat punct de reper la care să ne raportăm. Pesemne că nu ne-ar strica o schimbare de direcţie şi de ton a discursului despre Schengen şi, găsind rezolvare pentru ceea ce „ei” arată acum cu degetul, am relua tema aderării. Am putea profita de oportunitatea unei clipe de respiro – moment de repaus între două perioade tensionate în care ne-am pune lucrurile la punct – pentru a schimba tocmai felul de a ne privi pe noi înşine, spre a deveni mai interesanţi pentru „ceilalţi”.

Să renunţăm la disputa Schengen cât încă mai rămâne loc pentru eleganţă, să întrerupem „conflictul permanent”, să le arătăm „lor” că ştim când să ne oprim şi când să o luăm din loc. Atâta vreme cât nu vom reacţiona cerebral la tendinţa incipientă a „Europei Civilizate” de a ne îngreuna orice acces spre cercurile ei – nerăbdători să mâncăm la aceeaşi masă, fără însă să ne fi curăţat bocancii de noroi – în ochii europenilor de elită nu vom reprezenta decât acelaşi Homo Balkanicus nesătul, conflictual şi primitiv.

]]> http://moravudevest.ro/archives/1896/feed http://moravudevest.ro/archives/1883 http://moravudevest.ro/archives/1883#comments Wed, 17 Nov 2010 09:57:24 +0000 Mac-Mac http://moravudevest.ro/?p=1883 Evenimentul care, odată adus la cunoştinţa publicului larg cu sprijinul mass-media, influenţează existenţa este un fapt de presă. În fapt, un eveniment deloc marcant, neînsemnat, totuşi eveniment, rămâne doar o întâmplare importantă, dar izolată. O stare locală. Personală.

O anume adaptare la aritmetica ştirii, aproape întâmplătoare, susţine că un om obişnuit şi o viaţă obişnuită nu este ştire, pe când, dacă se pune problema adaosului unei întâmplări extraordinare, matematica se transformă, iarăşi, în fapt de presă. Chiar dacă suma dată de un soţ obişnuit şi o soţie tot atât de obişnuită trece, în teorie, drept nimic, realitatea zilelor noastre face din ea ştire, în vreme ce soţul obişnuit, cu două soţii şi trei amante pe lângă, ar putea contrazice aceeaşi teorie, în mod excepţional, transformând simbioza adulterină în banal. Ţinând seama de proprietăţile elementare ale aceloraşi numere raţionale sau, mai clar, aritmetic gândind, există o situaţie la fel de stranie. Dacă sporeşte brusc salariul unui asistent universitar cu 35.000 € şi nu-i vina bugetului pentru 2011 sau a Guvernului, situaţia este la fel de ştire ca şi totalul dintre un student, o profesoară, o aventură şi un copil proaspăt. Cam tot atât de mult cât ar însemna şi adunarea dintre o studentă tânără cu un miliardar bătrân, din care scădem 130.000 £. Ştire! Pe când cearta dintre un soţ şi o soţie este zero, mai ales din punct de vedere jurnalistic, întregul rezultat de reunire a părţilor - un soţ, o soţie şi o ceartă - din care scădem soţia şi la care adăugăm un proces şi o acuzaţie de omor calificat, urmate de condamnarea soţului, apare ca subiect senzaţional, acroşant, în direct şi exclusivitate.

Astăzi e altceva. Azi nu sunt fapt de presă, ci eveniment. Natural, raţional, asemenea unei mulţimi. Cu plus. În cursul firesc al vieţii, fiecare persoană sau eveniment îţi par unice. Fireşte, odată cu înaintarea în vârstă, începi să pricepi şi eşti ceva mai conştient da faptul că, la nesfârşit, se repetă evenimente asemănătoare, an de an, împrăştiate matematic (sau calendaristic) printre lucruri inedite. Bune sau nu.

Astăzi am încercat să dorm până mai târziu, să rămân mai multă vreme în pat şi, probabil, aş fi reuşit. La fel de probabil cum ar fi să primesc nişte musafiri asemenea unei bătrâne doamne din secolul optsprezece. La Paris, aşa era la modă. Doar că eu nu locuiesc la Paris, nu sunt o doamnă şi ăsta, de ceva vreme, nu mai e secolul optsprezece. Anul în plus se instalează cu obişnuita lui severitate!

Oamenii ca mine sau ca tine - cu toate că suntem, bineînţeles, nemuritori - altfel decât toţi ceilalţi, nu îmbătrânesc niciodată. Cu alte cuvinte, nu ne vom potoli vreodată din a ne strâmba şi a căsca ochii, asemenea unor puştani miraţi, surprinşi sau doar curioşi, la Marea Dezordine în care ne-am născut. Astăzi.

Am avut ocazia să aduc în discuţie, săptămâna ce-a trecut, în câteva rânduri, faptul de presă. Dincolo de sintagma ce nu reprezintă un concept consacrat în domeniul sau practica jurnalismului modern ori a relaţiilor publice, un fapt de presă se (auto- sublim şi încăpăţânat!) caracterizează drept un eveniment care, odată adus la cunoştinţa unui public de orice fel şi număr prin intermediul mass-media, furnizează informaţii care au potenţialul de a schimba viaţa sau, măcar, de a capta interesul pe bună dreptate. Printre ingrediente, ce pot fi folosite şi separat ori luate mai multe la un loc, se numără actualitatea, consecinţele, proeminenţa ori notorietatea, raritatea, proximitatea de orice fel, conflictul, schimbarea, acţiunea, concreteţea, personalitatea sau celebritatea, etc.

"Dan Diaconescu Direct", 22 octombrie 2010

În prima zi a sfârşitului de săptămână, sâmbătă, am fost parte (colaterală, ce-i drept!) la o discuţie despre copiii instituţionalizaţi sau cu/în situaţii din cele mai speciale, despre minorii străzii şi soarta lor, despre asistenţă socială, adopţii, solicitări de înfiere ale cuplurilor homosexuale,  drepturi şi obligaţii. Am aflat din gura experţilor în domeniu despre situaţii globale, despre cum se acceptă o cerere de adopţie şi cum se cântăreşte un refuz. Îngrozit de situaţia prezentă (adică, de actualitate!) mi-am amintit de Învăţăturile lui Solomon, fiu al lui David şi Rege al Israelului, cea care face referire la împărţirea pruncului viu, cu sabia, celor două mame care-l revendicau fiecare ca fiind al lor. Cam tot aşa, am zis, ar trebui procedat şi cu adopţiile ezitante, atunci când ne jucăm de-a împăraţii cu cei fără de prihană. Înjumătăţit copilul, dat fiecarei familii câte-o bucată, căci cine trebuie să cântărească situaţia, nu ştie cui să-l dea. Ori lu’ familia cu bani care-l vrea în loc de pudel, ori celorlalţi, săraci, dar care îi oferă cele necesare, la limită. Habitudinea se practică şi nu doar atât. Se feliază orice-i de sezon şi se păstrează la borcan. În plus, mai şi prinde bine la public.

Sfârşitul însăşi fi-va îngăduitor cu noi, căci ne prinde pregătiţi, cu copiii la borcan (de/pe sticlă), împreună cu varză, castraveţi, gogoşari şi toate celelalte legume asortate. Pentru sărbători, cât să-i avem aproape.

Un alt material (1, 2, 3, 4, 5, 6) dedicat victimelor terorismului şi stării de înapoiere culturală de orice fel. Iarăşi, victimelor care deja există şi, din nefericire, vor mai exista.

Amir Al Iskaandar ştia deja că rămăsese descoperit. După mai bine de doi ani, timp în care izbutise să-şi transmită Mesajul scris în spatele unor rânduri şi cuvinte în Scrierile-i Capodoperă, simţea că mai mult mai devreme decât prea târziu, poate-n mai puţin de o săptămână, urmau să-l aresteze şi va plăti pentru toate celelalte Misiuni purtate în Numele Celui Preaslăvit. Lovitura trebuia să aibă loc Acum. “Acum“, căci formularea şi atitudinea aceasta, spusă sau scrisă, nu reprezenta altceva decât cea mai mare îndrăzneală în luptă cu Timpul.

Turnul

Îşi lăsase Volvo-ul pe care-l conducea singur în parcarea unuia dintre restaurantele italieneşti ieftine care împânzesc arterele Oraşului Mare, la numai câteva zeci de metri de intrarea în Clădirea Turn, un colos impresionant din centrul occidental al oraşului, parcă încă neasortat construcţiilor deja existente din diferite timpuri. Turnul era cel mai înalt din urbe, un amestec de metal şi sticlă care atrăgea privirea oricărui proaspăt sosit de oriunde în Oraşul Mare. Un mastodont de sorginte vestică, o clădire sofisticată, strălucitoare, caracteristică secolului vitezei.

Amir Al Iskaandar era însărcinat de guvernul său cu deschiderea unor paradise fiscale în state ale căror legislaţie era mai permisivă decât cele în care Organizaţia avea deschise deja câteva filiale. În numai nouă etaje avea să-l întâlnească pe cel cu care urma să încheie înţelegerea, totul fusese discutat, negociat şi stabilit în prealabil. Purta un costum de culoare închisă, încălţăminte asortată, o cămaşă deschisă la culoare şi cravată. Nimic exagerat de scump, dar dintre acelea care se găsesc foarte rar. La reverul sacoului, în dreptul inimii, o insignă-simbol, semn al unei Organizaţii Închise, singurul detaliu care-l făcea deosebit în comparaţie cu toţi aceia care intrau şi ieşeau pe porţile clădirii în fiecare zi.

Şeicul era un om foarte citit, îşi petrecuse anii tinereţii în şcolile cele mai prestigioase ale continentului, zăbovise chiar săptămâni şi luni în bibliotecă, studiind metoda ideală de a-şi duce Misiunea la bun sfârşit.

În acea dimineaţă de septembrie ştia ce avea să devină - un luptător asimetric, un “terorist neobişnuit”. Singura armă a lui, una deosebit de eficientă, era la el. În plămâni şi împrăştiată pe toată suprafaţa hainelor ce le purta. Astfel, era expus oricine intra în contact direct cu el sau trece prin locurile pe unde fusese. Bacteria, o armă biologică foarte sofisticată ce necesita atenţie sporită la manipulare sau folosire, se transmitea mai departe şi era suficientă o doză nici mai mare, nici mai mică decât mărimea unei pietre dintr-un inel de logodnă dăruit cândva în Numele Unei Credinţe. Victimele nu resimţeau nimic imediat, abia după ce inspirau bacteria şi aceasta pătrundea în sânge, la câteva zile fibrele nervoase se relaxau şi se opreau din funcţionare. Acest fapt ducea, la un moment dat, la paralizie, apoi la asfixie lentă şi definitivă. Totul se întâmplă în Timp!

Dumnezeu nu există sau a fost cândva. Fiul Lui a fost Om, a trăit, a greşit şi a pătimit. A murit şi s-a îngropat. Şi Atât…

Din aceeaşi Carte:

Sfârşit şi Început de Drum. ULTIMUL ATENTAT sau Sura Sfinţilor Mici - Maleahi şi Herma

20 ŞI UNSPREZECE - ZBORUL. Secundum Fidem sau Duminica Sfântului Maleahi. Profeţia se amână…

ZIUA MÂNIEI. Înălţarea la Cer sau Valsul Întunecat. 480

Psihanaliză subiectivă - SINDROMUL STOCKHOLM ŞI PATRIA RECUNOSCĂTOARE. Unsprezece sau Exces de Negru

Capitolul XIX (nesăvârşit) - CALEA NEBUNULUI. Pagina două sute cincizeci şi şapte…(file din povestea care continuă)

…simţeam, chiar de mi-a fost dat să aflu lucruri noi în toţi anii aştia în care mi-ai fost aproape oriunde - prietenia noastră, încercată de Testul Realităţii, poate părea primitivă şi copilăresc-nepoliticoasă, căci nu ne-am spus nimic articulat. Rămâne totuşi cel mai important lucru ce-l avem!

Poate că, la un moment dat, am schimbat şi eu ceva. Contribuind!

Din clipa Plecării, de la o staţie şi până la următoarea, amărâta garnitură a Trenului se transformă într-un soi de comunitate locală pe şine. Cu vise, speranţă, nostalgie, măcar o curvă de compartiment şi priviri încremenite una către cealaltă:

“Hei, a fost tare bine!“

Semper Fi, S.A.S.!

Sunt dispus s-o iau de la Capăt, peste Timp, cu condiţia să fie măcar tot atât de incredibil. Îţi mulţumesc!

Să fii păzit!

]]> http://moravudevest.ro/archives/1839/feed http://moravudevest.ro/archives/1834 http://moravudevest.ro/archives/1834#comments Sun, 11 Jul 2010 17:20:32 +0000 Mac-Mac http://moravudevest.ro/?p=1834

În ciuda patriotismului adesea care depăşeşte limitele, noi, românii, ca şi majoritatea popoarelor est-europene, suferim, nu de puţine ori, de un anume complex de inferioritate faţă de semenii noştri mai civilizaţi din Occident.

Tratamentul pe care fiecare dintre aceste popoare trebuie să şi-l administreze, clădit pe fundamentele unui remediu cunoscut dintotdeauna – valori şi civilizaţie, îl reprezintă amestecul dintre identitate de orice fel, valori morale şi culturale, educaţie socială, influenţa pozitivă a mass-media, dar mai ales grija deosebită a formei de prezentare. Căci mass-media este ambalajul…

Mai mult decât orice poziţie pe scena internaţională, decât orice efort extern al diplomaţiei clasice sau infinit mai puţin costisitor decât acţiunile de diplomaţie publică, Diplomaţia Poporului, insistent modelată de către tarele mass-media, ar putea trece drept instrumentul potrivit, eficace, în vederea stabilirii unei identităţi reale oricare ar fi comunitatea continentală sau globală din care facem parte.

N-a sosit, oare, clipa să ne reinventăm?